Ducesa de Marshela

Capitolul 7

În urmă cu doi ani...

— Ai terminat de citit cartea? Aud o voce în spatele meu și mă întorc către ușă. Mă las și mai mult în fotoliu și îmi strâng kimonoul la piept. Tatăl lui Eveline, cu un pahar de vin în mână pășește pe terasă. Zâmbesc la remarca pe care tocmai a făcut-o. L-am cunoscut dimineață, dar eram prea prinsă de romanul lui Tolstoi pentru a mă mai interesa că mă aflu în prezența unui adevărat Prinț. Am vorbit puțin, am luat micul dejun în sala de mese a palatului, după care m-am scuzat pentru a mai citi. Poate am fost nesimțită, pentru că nu i-am acordat atenție, însă am de gând să schimba asta. Profit de faptul că Eveline nu este prin preajmă. Nici măcar un gardian. Doar eu și Prințul Amadeo. Până și numele lui îmi inspiră putere și convingere. Dar știu că nu își dorește să fie văzut ca un conducător, ca un membru al Familiei Princiare din Marsilia. Îl privesc și îmi dau seama că își dorește să fie o ființă umană. Ca un om.

— Bineînțeles. Nu refuz să petrec puțin timp cu un conte rus, extrem de carismatic.

— Nu poți refuza nici un Prinț francez, nu-i așa? Întreabă iar eu îmi scutur capul. O cunosc pe Eveline de atât de mulți ani, dar este pentru prima dată când îi cunosc tatăl. De fiecare dată când a venit la Harvard pentru a-și vizita fiica, se întâmpla să fiu plecată acasă. Sigur, am văzut fotografiile din presă, știu foarte bine cine este acest bărbat, dar este pentru prima dată când sunt atât de aproape de el. Dimineață, când am ajuns, am fost înconjurați de o mulțime de gardieni, de asistenți și abia dacă i-am auzit vocea mai clar. Situația s-a schimbat acum. Este mai aproape de mine, îi pot simți parfumul și îi pot auzi vocea mult mai clar. Și știu că ochii săi sunt ațintiți asupra mea. Iar ai mei au fost capturați pe deplin de acest om.

Amadeo este un bărbat frumos, nu pot ignora asta. Și cine știe când voi mai avea ocazia de a mai petrece, măcar cinci minute, în compania lui? Doar cu el. Se apropie de balustradă, dar se întoarce către mine, privindu-mă. Îi fac cu mâna iar el îmi zâmbește. Are un început de barbă, ceva aparte pentru un reprezentant a unei case dinastice. Orice reprezentant al unei Case Regale din lume are o imagine aparte, o imagine aproape perfectă. Fiecare detaliu este gândit, analizat de nenumărate ori. Iar dacă va ieși în public cu barbă, arătând precum un adolescent, lumea cu siguranță va fi scandalizată. Însă îmi dau seama că nu prea îl interesează de părerea celor din jurul său. Tot ceea ce își dorește să își facă treabă, să fie analizat felul în care muncește și conduce Marsilia. Își ridică discret o sprânceană, ceea ce mă face să zâmbesc. Îl privesc puțin cam insistent iar el doar dorește să mă smulg de un posibil pas în lumea viselor.

Ia o înghițitură de vin și lasă paharul pe masa de lângă balustradă. Privește pe umărul său, dar se întoarce cu ochii către mine iar eu mă las și mai mult în fotoliu. Deși soarele apune încet, pe terasă sunt aprinse o mulțime de lumânări, care îmi permit să îi văd fața lui Amadeo. Pentru un bărbat de patruzeci de ani, arată chiar foarte bine. Arată mai bine decât majoritatea băieților pe care îi cunosc. Dar îmi aduc aminte că acesta nu este orice băiat. Este un bărbat și este tatăl celei mai bune prietene ale mele și tocmai din această cauză trebuie să mă potolesc, înainte de a face o prostie. Înainte de a concepe scenarii care, sub nici o formă, nu ar trebui să prindă contur.

— Aceea a fost singura carte de la Tolstoi pe care ai citit-o? Mă întreabă iar eu reușesc să mă ridic de pe fotoliu. O pală rece de vânt îmi atinge fața și îmi strâng kimonoul în jurul meu. Nu a fost o idee chiar atât de inspirată să o port o pereche de pantaloni scurți și o cămașă la lăsatul serii. Pentru o seară de iulie este destul de răcoare. Mă apropii de Amadeo și îmi dau seama că așteaptă un răspuns din partea mea.

— Am citit Război și Pace în primul an de facultate pentru cursul opțional de literatură, dar nu mi-a plăcut. Nu știu de ce. Anna Karenina a fost altfel. Poate că se datorează și faptul că nu mi-a fost impusă să citesc cartea și de aceea mi-a plăcut atât de mult, mormăi iar bărbatul încuviințează.