Ducesa de Marshela

Capitolul 13

— Ce anume te preocupă? Vrea Prințul să știe iar eu îmi strâng paltonul în jurul meu.

— Mă gândeam că, poate, vizita mea aici nu este întâmplătoare. Cred că a avut o bănuială și a făcut tot posibilul pentru a se asigura că...

— Că vom recunoaște faptul că există posibilitatea de a avea sentimente unul pentru celălalt? Veli, scumpa tatei, din astea îmi faci? De când a împlinit paisprezece ani a încercat să mă convingă să îmi refac viața, și-a dorit să fiu fericit. Când mi-am făcut tatuajul cu Arienne, mi-a spus „știi, tati, vei cunoaște pe cineva care te va zdruncina pe deplin. Fiecare dintre noi avem un suflet pereche iar tu nu ești excepție de la regulă".

— Nu pot să cred că discutăm despre asta, într-un asemenea loc.

— Eveline știa despre sărutul din seara aceea și poate își dorea ca noi doi să ne revedem, să discutăm. Din nou, nu voi pune presiune pe tine, nu te voi forța în vreun fel. Cu toate acestea, vreau să știi că nu te-am uitat. Nu am uitat o singură secundă din tot ceea ce s-a întâmplat atunci și vreau să știi că niciodată nu am fost mai sincer, mă asigură iar eu trag aer adânc în piept.

Cu greu reușesc să aprind o candelă iar Prințul se așează pe bancă. Stă cu capul în mâini iar eu îmi dau seama că nu ar trebui să îl deranjez. Îmi șterg lacrimile și strâng batista în pumni. Nu știu ce anume să mai fac sau să mai cred. Mă aflu în preajma unuia dintre cei mai puternici oameni de pe întregul continent, și nu știu ce anume să mă mai comport în preajma lui.

Îmi urăsc inima pentru că nu îmi permite să mă țin la distanță. Pentru că nu îmi permite să îmi țin promisiunea așa cum mi-aș dori. Am vrut să fiu supărată pe el, să nu am nici un fel de interacțiune cu el, însă destinul pare să nu fie de acord. Pare că nu dorește să mă asculte.

— Îmi pare atât de rău că nu am venit, dar nu știam...

— Ai făcut bine că nu ai fost aici. Durerea a fost și este în continuare, agonizantă de-a dreptul, și nu am vrut să fiu văzut așa. Nu am vrut să mă vezi așa. Poate ai văzut la televizor șirul evenimentelor, dar...

— Nu am văzut nimic. Nu m-am uitat la înmormântare. Nu am văzut fotografii și cred că am raportat câteva conturi de Instagram care sigur au postat capturi de ecran de la slujbă. Vă respect pe amândoi, îmi sunteți mai dragi decât vă puteți imagina, îl asigur și mă așez lângă el.

Îmi apucă mâna și o strânge ușor. Reușesc să îi întorc mâna și văd inelul. Această bijuterie mă aduce înapoi la realitate. Mă face să realizez că nu este doar un simplu om. Nu este doar un bărbat care și-ar dori să își refactă viața. Ești și un conducător. Unul care se respectă și, în mod implicit, oamenii au anumite așteptări de la el. Și clar nu și-ar dori să îl vadă pe Prinț cu o puștoaică.

Îmi trec degetul arătător peste inel iar Amadeo îmi strânge mâna. Îmi ridic privirea și îmi dau seama că mă privește. Un zâmbet discret îi ia sub stăpânire chipul, dar prefer doar să îmi las capul pe umărul lui. Îmi ridică mâna și o sărută scurt. Iar eu realizez că nu mai am absolut nici o șansă. Îmi strâng ochii, pentru a-mi opri lacrimile, și privesc în direcția mormântului.

— Realizezi că te va bântui dacă îmi vei frânge inima? Murmur iar Amadeo doar mă sărută pe creștet.

Stăm în liniște, cu privirea ațintită asupra candelelor. Îl simt cum tremură și văd cum lacrimile îi curg de pe obraji. Nu își permite să plângă în public, nu vrea să fie un om slab și îmi doresc să cred că poate avea încredere în mine. Încerc să îl liniștesc, însă suntem întrerupți de soneria telefonului său. Se îndepărtează iar eu îmi întorc privirea către fotografia lui Eveline.