Sacrificiul

Capitolul 1. Umbre

     Mașina demarează în trombă până în parcarea liceului Sad, care ar fi rămas neschimbat de veacuri dacă nu ar fi fost insistențele profunde ale Rosalindei, a început să reînvie. Exteriorul începe să-și recapete culoarea pe care o avea la inaugurare. Crăpăturile, ce pe timpuri păreau că o să se prăbușească peste tine, acum sunt pline cu material. Tâmplăria ferestrelor a fost restaurată rând pe rând, mai rămânând doar cea a ușilor. Elementele arhitecturale sunt în plină restaurare. Îmi amintesc perfect disputa pe care a avut-o Rosalinda cu regele și cu muncitorii în privința lor, încă pot să-i aud țipetele furioase în memoria mea, dar hotărârea ei s-a dovedit ca fiind satisfăcătoare pentru că toată munca asiduă te lasă fără aer atunci când privești frumusețea ce se ascundea în ruine.
     Mulțimea ce se află în parcare privesc cu intensitate mașina care le este necunoscută, dar nu asta mă deranjează și faptul că simt din nou aceea privire ciudată ascunsă în umbre. Prezența ei îmi face sângele să se aprindă, dar nu știu care este motivul din spatele ei. Mă trezesc din gândurile mele când simt cum cineva îmi lovește alene bara din față. Perfect! îmi repet nervoasă în minte.

     Deschid portiera și ies din mașină. În fața mea se află târfulițele liceului. Mă privesc cu o scârbă de parcă aș fi un vierme, dar așa m-au tratat întotdeauna. Și chiar îmi doream să am o zi bună!

— Bună dimineața și vouă! spun în timp ocolesc mașina și-mi iau rucsacul.

— Azi nu ți-ai adus dădaca, vierme? Sau te-a abandonat și la fel ca taică-tu? spune Bianca, liderul trioului. Eli și Bella mă privesc ca și cum ar vrea să mă jumulească de pene. Asta a fost ultima picătură care a făcut să se verse paharul care tot se umple de treisprezece ani.

— Să înțeleg că azi nu ați mai repetat ca să spuneți în cor totul, sau azi le-ai comandat să fie mute? întreb nepăsătoare. Păcat că trupul meu nu dă ascultare vocii mele. În vârful degetelor pot vedea cum apar scântei, dar din cauza faptului că azi puterile îmi sunt mai mari ca niciodată nu le pot controlat la fel de ușor ca în alte zile.

— Vai, se pare că viermele nostru a făcut gură! spune râzând Bella, iar ca răsplată primind un cot în stomac de la Bianca.

— Da a făcut, iar în locul tău mi-aș ține pliscul închis dacă nu vrei să regreți. Dacă nu m-am coborât la nivelul vostru ca să vă spun cât de tâmpite sunteți, asta nu înseamnă că mi-e teamă de voi. De ce mi-ar fi frică de trei curvulițe care se cred reginele liceului când sunt doar sclavele lui? spun acid. Elevi din jurul nostru scot un sunet de uimire prelung.

— Oh, mă lași, dacă nu ar fi regina ai fi vai de tine! Suntem cele mai puternice din liceu!spune Eli superioară. Acest lucru stârnește râsul publicului.

— Mă faci să râd, creier cât o muscă! Să-ți reamintesc cu cine vorbești? spun jucându-mă cu scânteile din vârful degetelor mele.

— Cu un demon, spune indiferentă Bianca.

     Nu se merită! îmi șoptește conștiința. Nu mai simt prezența sâcâitoare din umbre. Îmi dau ochii peste cap, îmi închid mașina și plec fără a mai rosti niciun cuvânt. Dau să le ocolesc, dar Eli îmi prinde încheietura mâini.

— Ești copilul unei curve, care s-a culcat cu Lucifer ca mai apoi să fie aruncată ca o jucărie înapoi după ce s-a plictisit! spune cu sarcasm Bianca.

     Asta a fost ultima picătură. Poate să se ia de mine cât doresc, dar nu și de familia mea. În secunda următoare o trag de coama de cal și-i ofer un upercut cu toată ura care am strâns-o în acest răstimp. Trupul i se trântește cu putere de zidul ce înconjoară parcarea. Cele două clone se duc să o ridice furioase. Ambele urlă cu spume la gură și-și fac avânt să mă atace. Bun venit în lumea demonului pe care o toți invocați! îmi repetă conștiința cu mândrie. Îmi deschid aripile sângeri și-mi arunc într-o parte rucsacul. Pe fiecare le lovesc cu câte o aripă de parcă ar fi niște simple manechine. Fiecare aterizează în câte o mașină parcată. Îmi dau ochii peste cap și mă scutur de praf. Mulțimea ce privește pare împietrită. Dau să-mi ridic rucsacul când un pumn cu o oarecare forță îmi este plasat în falca dreaptă. Scuip un pic de sânge apoi mă uit la responsabil. Un sclav de al lor stă cu un zâmbet larg plin de satisfacție masculină la mine.

     Aud un mârâit frustrat unde în umbre ceea ce mă face să râd ca o dementă. Îmi șterg stropul de sânge ce mi se prelinge din colțul gurii. Scânteiele ce se joaca în vârful degetelor simt cum urcă treptat în sânge înnegrindu-mi pielea. Îmbrăcămintea mea se pietrifică în timp ce sângele meu se face una cu lava. Nu durează decât câteva milisecunde până îmi iau adevărata formă. Aripile mi se fac scrum. Frica este singura emoție care mă mai înconjoară. Sărăcuțul idiot care m-a lovit, tremură din toate încheieturile și se vede că pantalonii i se umezesc.

— Dacă îți dorești să mai respiri, ai face bine să dispari din fața mea! spun calmă în timp ce sângele de lavă iese la suprafață. Părul meu se transformă treptat într-o flacără vie. Lacheul, ca un idiot, se târăște la picioarele Reginei.

— Înțeleaptă alegere, spun dîndu-mi ochii peste cap.

— Ți-ai luat în sfârșit forma demonică în speranța că ne vom speria de iluzia ta, spune scuipând sânge Bianca în timp ce se sprijină cu greu de zid.

— Dacă crezi că este doar o iluzie, ești invitata mea să mă pupi acolo unde soarele nu ajunge și lumina nu bate! spun cu mâinile sub sâni.

     Simt o poftă de vărsare de sânge mult mai mare decât a mea undeva în umbre. O fracțiune de secundă cât îmi duc privirea spre străin, văd cu coada ochiului cum cineva se mișcă în spatele meu.

      Scârncesc din dinții și-mi întorc corpul atât de rapid încât pumnul meu drept îl proiectează pe vinovat prin mașinile parcate până în mijlocul terenului de sport, care lasă în urmă o dâră de lavă ce încă mocnește. În jurul meu e așa mult zgomot enervant și groază... Le-am dat șansa să trăiască. Unde în umbre aud un râs care pare să aparțină unui dement. Îmi las corpul să se stingă. Urmăresc cu atenție cum îmi reiau înfățișarea la normală, dar spre nefericirea mea hainele erau scrum. Mă pregătesc să dispar din fața, dar o briză puternică poartă o furtună de praf ce ne face pe toți să închidem ochii pentru ai proteja. În urma furtuni, aveam haine aproape identice cu cele pe care le purtam pe mine, fără să știu de ce sau cum au ajuns pe mine, dar sunt recunoscătoare.

      Prezența ce mă scâia în umbre nu mai este nicăieri și nici nu pot să-i descopăr urma. Vindecători îi vindecă rănile săcarului nefericit ce ales să se pună rău cu mine. Cele trei „prințese" stau zgribulite una lângă alta speriate.

— Mai credeți că e o iluzie ce-ați văzut? le șoptesc în timp ce trec pe lângă ele. Nu vine nici un răspuns înapoi, ceea ce înseamnă că și-au învățat lecția sau că teama a învins rațiunea din mințile lor mici.

      Pescuiesc de jos ghiozdanul meu și apoi merg în clasă pentru a aștepta strigătul de chemarea al directoarei sau a Rosalindei. Spre marea mea dezamăgire, restul zilei decurge ca și cum nici un rău nu s-ar fi întâmplat, iar toată întâmplarea s-a întâmplat doar în capul meu. Singurul lucru care arată că nu a fost doar în capul meu sunt hainele care nu-mi aparțin. Locul luptei este curat fără pic de semn să fi fost deranjat ceva.

      Straniu!