Mereu Cu Destinația Pierdută

Capitolul 14: Ajutor, Elio...

         — Da, în halat, replic eu din dorința de a vedea o anumită reacție.

         Pe care, bineînțeles, n-o văd. Și lucrul acesta mă frustrează, mă oftică, mă face zbor până la tavan și înapoi.

         — Unde e?

         — Cine?

         — Luke. Categoric.

          — Ăăă?!

          Deci așa-l chema! Necioplitul!

          — Luke... Ă... O să vină el. Oricum, poate mai durează. Mai bine nu te deranja tot așteptând, poți pleca și îi spun că ai trecut pe aici, încerc eu să politicoasă.

         — Atunci stau până atunci cu tine. Nu-ți face tu grijă de timpul meu.

        Trag o privire spre fereastra ce cuprinde imaginea de-afară, și-mi spun cât de mult mi-aș dori să mă aflu mai bine acolo decât aici în camera aceasta cu el. Eu fierbeam pe dinăuntru, plină de lucruri și mizerii, pe când el era distins, fix opusul a ceea ce poate eman eu.

          Mă uit către el, iar momentul acesta parcă durează mai mult decât câteva secunde ramolite. Imortalizez chipul lui blând, dar definit de precauție. Genele sale de tenta nopții misterioase se ating unele de altele, iar linia maxilarului său este accentuată de pulovărul negru pe gât pe care-l poartă.

           — Spune sincer. Te-ai mai gândit... La mine? sparg eu gheața.

          O întrebare poate inoportună, riscantă, care ar naște discuții de zile mari; ori chiar opusul, o tăcere ce nici din mormânt n-ar mai ieși. Nu știu ce m-a apucat, nu știu de ce îmi doresc a afla tocmai asta, nu înțeleg de ce măcar mă mai sfiesc a mai întreba, dar uite că am făcut-o. Elio mă privește câteva momente în derivă, ca și cum îi blocam văzul și ar fi dorit să vadă dincolo de mine. Sprâncenele lui se animează, niciodată nu stăteau pe loc. El e cea mai vie persoană pe care o cunosc. Reală.

        — Normal, răspunde el sincer, fără a-și lua ochii de pe mine.

        Instinctiv, fac o grimasă, gândindu-mă cât de vehement și transparent putea fi el în comparație cu mine. Încerc să fixez cu privirea masa de lemn din fața mea.

        — Tu...? Te-ai mai gândit la mine?

        — De ce? Ești curios să afli? e rândul meu a ridica din sprâncene.

        Chiar dacă întrebarea mea ar fi trebuit să sune nițel mai detașată ori chiar plină de o dorință vie ascunsă poate printre țesuturile pielii mele serbede, destăinuiam doar un glas înecat în nostalgia trecutului.

          — Bine... Hai să zicem că uneori m-am mai gândit la tine. Dar nu des. Doar că era inevitabil ca odată la câtva timp poate mai degrabă din impuls decât voluntar să îmi aterizeze în cap numele tău. Știi, în fond nu prea am timp să mai gândesc la alții... Uneori de abia ai timp de tine!

         Cuvintele parcă mi se încâlcesc în gură și de abia le aduc un curs final. Elio, în urma acestui schimb de replici, oftează zâmbind pe jumătate. Eu doar încerc un rânjet tâmp. Știi cum se zice, decât să ne strâmbăm doi, mai bine unul zâmbește chiar dacă o face și pe jumătate.

         — Minți. Te-ai gândit la mine mai mult decât ai vrea tu să admiți.

        Tonul lui împăienjenea o seriozitate de care eu mă feream. Ochii lui analitici, pe care aproape le și uitasem înzestrarea feroce, îmi intrau până și în cutiile emoțiilor pe caree credeam goale. Pentru câteva clipe simt cum nu mai am nicio treabă cu realitatea.