Mereu Cu Destinația Pierdută

Capitolul 9: Zâmbet muribund

        Arăt oribil, jalnic, mizerabil. Prestez sub un rol ironic dintr-o piesă de teatru absurdă și ceea ce am crezut bun despre mine acum e doar o hilaritate de pe un apus înecat de valuri.

        Oricum, asta contează doar dacă o fac eu să CONTEZE. Tot ceea ce simt se poate transforma în altceva.

       În nebunia mea aș vrea din tot sufletul meu să pot schimba ceva din exterior, nu să trebuiască să o fac din interior. Ar fi mai ușor să mut o masă pe plan fizic, decât o furtună de emoție pe care nici pe plan vizual nu o pot capta. Mai ușor să prind din mers o petală de trandafir ce era să cadă, decât să opresc cu prudență un sentiment. Cu o ușurință vădită se sting incendii cu ajutorul unui stingător. 

       Întrebarea mea este cum poți proceda în cazul flăcărilor nemiloase ce îți ard pe dinăuntru spre exterior ființa?

       Mă mișc orbește și aleg decizii legată la ochi. Am făcut-o destul și încă poate că o voi mai face.

     

                              ☾︎☾︎☾︎☀︎︎☽︎☽︎☽︎

      
        Lumina soarelui întrepătrunde perdelele gri. Se simte gustul sărat al dimineții pe limbă.

        Îmi readuc aminte vag de ce mă aflu în dormitorul acesta străin și nu în camera mea, iar odată cu declanșarea acestei amintiri simt o durere de cap cum mi se încleștează prin toți mușchii.

       Aud o bătaie în ușă venită subit și îmi netezesc cu degetele transpirate mult ,,adorata" podoabă capilară, la care țineam în acest moment nu mai mult ca orice lucru ce ține de decor.

       În fața mea apare o femeie uscățivă, cu un nas subțire, dar în curbă, cu o tunsoare până la umeri. Purta o bandană de un albastru marin care se asemăna cu ochii ei ce mă aveau acum în raza ei vizuală. Aș fi zis că prezența acesteia nu mă perturba, dar nici euforie pură nu-mi oferea. Trăsăturile feței sale nu-mi lăsau niciun indiciu că aș cunoaște-o drept fostă cunoștință.

      — Te cheamă Cinthya, nu-i așa? i se aude vocea... destul de subțire și pe un timbru totuși nu prea cald.

       Trag aer în piept și îi zâmbesc, dar ea nu-mi întoarce zâmbetul. Ei, asta e.

      — Nu știam că am un nume atât de evident, zic eu pe un ton ce-l fac a părea prietenos.

     — Nu e ca și cum îți e scris pe frunte, dar asta nu te scuză de felul jalnic în care arăți.

       Uh, de parcă nu aș fi conștientizat asta dinainte.

       — Cât despre tine? întreb eu în dorința de a afla ceva despre ea.

       Se așează pe un petic liber de pat și se joacă cu câteva șuvițe aidoma boabelor de cafea. Mă privea într-un fel curios.

       — Sunt prietena lui Johnathan. Mă iubește mult.

        Timbrul ei insensibil aduse și o notă de mândrie cuvintelor rostite, de ai fi zis că o cucerire a unui băiat ar fi însemnat câștigarea unui Oscar.

        — Bine, bine. Eu te întrebam cum te cheamă. Bernadette, Mildred, Ursula? Sau să-ți zic Helga?

        Pe măsură ce râd fals, ochii ei devin tot mai ascuțiți.

         — Hei. Glumeam, zic, știind că reușisem să o enervez destul.

          — Aha. Așa simț al umorului rar vezi.