Mereu Cu Destinația Pierdută

Capitolul 9: Zâmbet muribund

         Fac o grimasă, după care mă ridic și îmi deschid ochii, fiind convinsă că la noapte nu o să am un somn prea ușor: asta dacă măcar printr-un miracol voi reuși să adorm.

         Zâmbesc. Era felul meu de a mă apăra.

         — Ce complimente frumoase. Mulțumesc!

         — Gata... plec...

        Chiar în clipa când să se ridice de pe taburetul galben îl prind de încheietură.

        — Acum nu mai pleci nicăieri.

        O noapte înăbușitoare. Aerul inespirabil îl simțeam ca pe un clește proporționat de pe spinare până-n tălpi. Acel fel de zâmbet muribund mi se schița de pe linia buzelor până când totul reușea a se citi prin ochii mei în timp ce ochii mei captau expresia obosită a aceluia din fața mea.

       — Nu mi-ai spus niciodată dacă ți-ai mai regăsit vreodată fratele, șoptesc, schimbând dintr-o dată subiectul la o sută optzeci de grade.

        Ba nu, la trei sute șaizeci de grade. Era unul dintre cele mai sensibile subiecte și acest lucru o știam prea bine.

     Johnathan avea un frate geamăn. Mai bine zis, a avut. Unicul lui frate.

      Acesta fugise de acasă la nici cincisprezece ani și nu s-a întors înapoi. Și-a șters urma cu totul. Orice detaliu sau indiciu mărunt se estompa în vid asupra lui. Când auzeai numele Jeremiah Herrera totul se transforma în mister și nimic nu mai avea o fărâmă de logică. Își șterse urmele și de atunci de el nu s-a mai auzit o vorbă.

     Johnathan și Jeremiah nu au împărțit doar o legătură de sânge. Mai mult de atât. Au fost nedespărțiți, la bine și la greu, dar anumite lucruri nu pot rămâne neschimbate până în etern.
        
       — De ce mai întrebi dacă știi deja răspunsul?

        Mă încrunt și îi pun o mână pe umăr.

        — De unde... asta? Puneam și eu o întrebare inofensivă.

       De fapt, știam și eu răspunsul foarte bine și deductiv, dar așa... nimic nu ar mai avea farmec.

       — Părinții mei spun că e mort.
       
       Privirea lui începe a fi derutată și încep să observ cum încearcă a-și ascunde emoțiile, dar nu prea reușește. Mâinile care înainte îi erau relaxate pe lângă corp acum nu-și mai găsesc poziția.

       Strâmb din nas când aud replica spusă de el și mă ridic în capul oaselor. Eram îmbrăcată în aceleași haine pe care le-am purtat de când mi-am părăsit apartamentul și aproape că-mi sunt șifonate deja. Mă apropii de băiatul din fața mea și, ajungând tot mai aproape de el, încep să-i inhalez parfumul și văd cum maxilarul i se încordează.

       — Ce e, Johnathan? Doar suntem prieteni.

         Îmi ridic ambele mâini și îl prind într-o îmbrățișare. Corpul lui este surpat de o rigiditate înțesată cu răceală, fapt pentru care ridic o sprânceană sceptică. Mâinile mele sunt înfășurate în jurul lui, dar din partea lui nicio reacție. Capul meu se așează în scorbura umerilor lui și-mi închid ochii preț de câteva momente în care totul se scaldă într-o tăcere de amoniac.

         — Te las să te odihnești, spuse el pe un glas controlat.

         — Și dacă eu vreau să mă odihnesc așa?

         Se desprinde de mine și în acea clipă fără zăbavă pleacă vijelios din cameră. Trântește ușa din mahon cu grilaj argintiu în urma lui și eu rămân singură îmbătată de lumina obscură venită de la fereastra de lângă mine care mă copleșește, dar nu-mi oferă niciun ajutor în schimb. Strâng din dinți și mă, simt într-o stare pe care aș înlătura-o dacă aș fi în stare. Simt că înnebunesc și că totul se disipă prin forme inconcludente. Ceea ce era câtuși de puțin clar, acum e doar haos. Ceea ce puteam spune că e de înțeles, acum e doar o umbră a uitării și a unui destin înșelat. Inima-mi e înghețată și senzația pe care o trăiesc acum parcă e desprinsă de realitate.
        
         Am nevoie de cineva. Vreau să stau lângă cineva. Nu pot... Nu pot singură. Dar nicio persoană nu mă mai vrea prin preajmă. Sunt un dezastru.