Mereu Cu Destinația Pierdută

Capitolul 7: Ce e cel mai frumos pe lume

— Bine, Elio. Spune, oftez eu.

— Ce să spun? se uită la mine nevinovat.

Ridic din umeri și am o expresie controlată pe chip, după care îmi dau o șuviță de după ureche.

— Poate... de ce ai venit aici? spun eu puțin sarcastică.

— Nu mă inviți înăuntru?

— Ai spus că nu stai mult, se auzi replica mea vehementă, aproape rostită în aceeași secund în care el abia puse întrebarea.

Eu eram în pragul ușii, cu o mână ținându-mă de clanță, iar el la aproximativ un metru de mine cu mâinile înfășurate în jurul pieptului. El mă privea, eu nu cutezam decât să privesc decorul. Îmi presam buzele unele de altele și îmi venea chiar să îmi rod și unghiile dacă mai stăteam mult timp în această poziție. Arătam ca doi străini. Ca două statui ce s-au întâlnit pentru prima dată și își doresc a fi și pentru ultima oară când mai trebuie să tolereze prezența celuilalt.

Aud cum brusc o ușă se deschide, după care o cheie intră în broască și după câteva clipe observ silueta vecinei mele, Marissa, care schiță un zâmbet pe buzele rujate în roșu sângeriu. Paloarea feței sale figura într-un mod plăcut firele rebele ieșite din coc și de câte ori nu mi-am spus că aș da orice să am o culoare atât de puternică, dar în același timp subtilă, caldă, îmblânzită a părului precum deținea ea. Era o brunetă încântătoare.

— Cinthya?

— Bună, Marissa! înclin eu ușor capul în direcția ei.

Ea se apropie de noi, zâmbetul ei lărgindu-se tot mai mult.

— Ai primit rezultatele pentru Juilliard, nu-i așa?

Un nou oftat ia naștere de pe buzele mele palide și strâmb din nas. În momentul în care cuvintele Marissei s-au făcut auzite, Elio își lăsă brațele pe lângă corp, acum simțind ochii lui aidoma unor lasere, focuri surde, artificii ce s-ar fi dorit a rămâne sub o prelată de piatră.

— O aștept pe Florence cu ele, șoptesc. Nu mă simt prea bine... am o răceală.

— Ai aplicat într-un final? sună vocea lui Elio distantă.

Dau aprobator din cap, iar Marissa își întoarce tot arsenalul de ocheade înspre cel din fața mea. Aș fi spus că îi face ochi dulci, dacă nu observasem după aceea căutătura știrbă care i se observase pe chip atunci când privi brunetul.

— Mă numesc Marissa, spuse ea ezitantă, 

Se apropie de el și îi întinse mâna, iar el pentru câteva clipe se holbă la mâna ei întinsă neafișând niciun gest.

— El e...

— Elio, completă el, după care îi întinse mâna și i-o strânse ferm.

Mă gândisem că aș fi fost în poziția ca eu să-l prezint în loc ca el s-o facă. Nesimțitul...

Ar fi fost un nesimțit fără pereche – și cine a spus că nu e.

— Îmi pare rău dacă v-am întrerupt. Eu plec acum. Să mă ții la curent, Cinthya! spuse ea la final și plecă iute.

— Prietena ta? întrebă Elio, uitându-se in altă parte.

— Mhm. Prietene, vecine, foste colege... cum vrei tu să îi spui. Dar, prietene.

— Poftim.

Îmi întinse un plic de culoarea căpșunelor coapte și îl i-au uitându-mă cu reticență la sigiliul de ceară albă care închidea bucata de hârtie.