Mereu Cu Destinația Pierdută

Capitolul 6: A fost... frumos

— Las-o, Jane, vorbi femeia tânără, oftând. Cum ai spus că te numești?

— Ci-i-nt-thya, mă bâlbâi eu.

N-aș fi vrut să o fac. Aș fi vrut să par mai încrezătoare. Să fiu.

— Mă numesc Cinthya McVey, repet eu.

— Cinthya, ai mai multă încredere în tine și vei vedea că poți.

Aparent unele cuvinte par niște vorbe goale sau chiar simple – rostite la întâmplare, dar acestea când vin fix în momentul cel mai oportun se transformă în aripi divine de care te poți agață cu tot sufletul.

Îmi revine în minte imaginea doamnei Emerson. Pe o parte, inspirația mea și țelul meu, pe de altă parte: o prăpastie. Chiar dacă ea nu mai era, știam prin toți porii că nu aș fi făcut un bine dacă cădeam audiția. Aș fi pătat totul. Nu numai viitorul mi-ar fi distrus într-o oarecare măsură, dar până și trecutul ar învia și ar începe să râdă de mine prinzându-mă de picior, ținându-mă într-un marș apocalipit pe loc și îmbrăcându-mă în cea mai hilară formă pe care o poate obține suferința pe care ai crezut-o pentru un moment pierdută.

,,Vei deveni cea mai bună pianistă, Cinthya. Asta nu pentru că lumea va știi de tine și vei deveni recunoscută, ci pentru că prin muzica ta în primul rând tu poți să devi o altă persoană.”

Îmi amintesc vag aceste cuvinte cu nu exact aceeași formulare, dar mesajul este același și intensitatea cu care a fost transmis a rămas neschimbată.

,,Eu cred în tine.”

Ea a crezut în mine, înainte de a crede eu în mine.

Când a murit, în testament era scrisă una dintre dorințele ei cele mai mari. Și-a dorit să îmi continui studiile în muzică performând la Juilliard, iar pe lângă asta ea a fost cea care a făcut posibilul ca taxele acestei școli să nu ajungă o corvoadă pe umerii mei. Elio știe de suma de bani lăsata prin testament mie și din ziua aceea – nu pentru că a fost invidios pe bani cât pe gest – prin orice el a încercat să mă facă a mă pierde firea, până când...

Oh. Trebuie să încep odată și odată.

Ating clapele și din unduiri ușoare încerc să mă conectez cu ritmul precis, cu notele exacte și, nu în ultimul rând, să-mi recapăt sufletul și să-mi găsesc inima din acest cântec. N-o prea găsesc acum. E rătăcită în teamă. Aproape că mă orbește această frică care e aparent frustrantă și mă sufocă treptat. Nici nu izbutesc să trag aer în piept. Nici nu mai clipesc. Sunt atentă pe ceea ce fac și acum focusul meu este lărgit la maxim.

Ultimul lucru pe care mi-l doream e să dau greș. Un ochi pe partitură. După aceea, instinctiv pe clape pentru a-mi valida siguranță.

Printr-un miracol, frica s-a evaporat. Eram din nou eu. Uitasem unde eram. Eram la audiții la Juilliard? Nu, nu se putea. Eram la mine în cameră. Eram în salonul conacului. ,,Te descurci excelent!” încurajările doamnei Emerson îmi dădeau căldură. E lângă mine și-mi zâmbește. De pe chipul ei întrezăresc cele mai frumoase lalele care cresc primăvară. Eram într-o livadă. Eram lângă un râu. Eram lângă salcie.

Prin muzică călătoream. În viitor și trecut. În locurile inimii mele. În spații în care nu am mai fost niciodată. Simțeam vântul. Soarele era peste mine și mă curpindea cu dragostea cea mai divină. Unde eram acum? Nu știu.