𝒞𝓊 𝓊𝓃 𝓅𝒶𝓈 𝓂𝒶𝒾 𝒶𝓅𝓇ℴ𝒶𝓅ℯ 𝒹ℯ ℛ𝒶𝒾 [ 𝒷𝓍𝒷 ]

doi

Nu știu cât e ceasul, dar lumina zilei a dispărut de mult timp. Telefonul meu e descărcat, iar eu nu am de gând să merg acasă în noaptea asta. Nu am putut să mai suport, așa că am fugit de acasă. De fapt, nu-i pot spune chiar așa.  Mi-am pierdut timpul prin parc, ca ultimul boschetar de la marginea orașului. Am fumat țigară după țigară, fără să-mi pese de plămânii mei. Puteam să merg la bar, dar i-am promis mamei că voi renunța să mai calc acolo. Nu sunt rău la băutură, nu omor pe oricine văd în fața ochilor mei, însă gura... e păcătoasă. Atât de păcătoasă încât îmi vine să intru în pământ de rușine.

Mă uit chiorâș la pachetul gol din mâinile mele. Suspin amar, arucându-l la picioarele mele nervos. Nu mai am nici o țigară, iar la magazin e închis. Aș putea să conduc până la un magazin deschis non-stop, însă starea mea nu este atât de bună pentru a simți motorul cum toarce.

— Țigară?  Vocea unui străin îmi răsună în timpane. Tresar speriat, cautandu-l cu privirea pe străin. În dreapta mea zace un corp masculin, îmbrăcat în haine sport și o șapcă pe cap. Felinarul de lângă el, cel cu lumina foarte slabă, îi scoate în evidență doar o parte de chip. Obrazul stâng. În mâna are o țigară, pe care a intins-o spre mine. Refuz să o iau, așa că aleg să-l ignor, crezând că va pleca de pe capul meu. Ce caută el la ora asta în parc? E un criminal, cu siguranță!

— Nu-i frumos să refuzi. Vorbește din nou. Își retrage mâna, însă țigara a pus-o lângă mine pe bancă.

— Uh, scuză-mă că am fost educat să refuz lucruri de la străini, zic ironic, dându-mi ochii peste cap. Mă uit în dreapta mea, căutându-l cu privirea, însă nu e nimeni. Ce naiba a fost asta? Unde a plecat?  Mă uit în jos și văd țigara care încă e acolo. Mă uit în jur, dar nici urmă de el. Mi-am imaginat?

Oricare ar fi adevărul, nu mă pot abține și iau țigara. Doar n-or fi otravă!  Caut bricheta în buzunarul gecii, scoțând-o și aprinzând-o. Trec vârful țigării prin foc, iar acesta se aprinde. Trag puternic din ea, simțind cum fiecare celulă din corpul meu se relaxează. Eliberez fumul toxic din plămâni, coborând de pe bancă și mergând cu pași lenți spre ieșire. Odată cu țigara, un sentiment necunoscut m-a cuprins.

O liniște interioară. Nu știu cum ar trebui să-i spun, de fapt. Am sentimentul că cineva mă privește, dar totodată nu. Cred că lipsa somnului m-a afectat zilele astea. Mâine e miercuri. Cred că ideea de a găsi un loc de muncă part-time nu strică. Trei luni fără cămin și facultate. Nu vă trebui să învăț non-stop. Deși sunt acasă de o săptămână, mă simt de parcă nici n am lipsit un an întreg. Primul an a fost greu,  mai ales profesorii. A trebuit să-i învăț pe toți pentru a ști unde e punctul lor slab atunci când voi avea nevoie.

Sincer, niciodată nu se știe când voi pica la un examen. Deși învăț și am note foarte bune, niciodată nu știi când te atacă ghinionul.

Cum ar fi... Domnul Hug. Uh, domnu' o duce foarte bine după ore cu elevele lui preferate. Ce pot spune? Nici eu n-aș fi renunțat la așa bunaciuni. Dacă vorbesc în biroul directorului, s-ar putea izbucni un mare scandal în facultate, iar bătrânul... dumnezeu cu mila.

Străzile sunt pustii, nici dracu' nu umblă pe străzi la o oră târzie; fără cazul meu.

Când ajung acasă, beznă s-a lăsat în toate camerele. Inchid ușa în urma mea, apoi mă descalț. Las geaca în cuier, apoi mă duc direct spre scări. Nu am răbdare să urc treaptă cu treaptă, așa că urc câte două.

 Cu pași repezi mă apropii de ușa mamei, însă mă opresc câteva secunde pentru a-mi liniști respirația și pulsul. Trag aer puternic în piept, simțind cum totul revine la normal încet. Deschid ușa și o văd pe pat cum doarme. Mă apropii de ea, îi trag plapuma mai bine pe ea, apoi o sărut pe frunte.

Rece. Prea rece. Simt un junghi direct în inimă, iar picioarele îmi tremură. De ce... e atât de rece?  Cu buza inferioară prinsă în dinți, îmi las capul pe pieptul ei. Îmi opresc propria respirație pentru a fi atent la respirația ei.

O secundă.
Două secunde.
Trei secunde.

Dar ea nu respiră.

Închid ochii, încercând să-mi evit sunetul inimii mele și să mă concentrez pe a ei.

Nimic.
Nu respiră, iar inima ei... nu bate. Nu mai bate.

— Nu, nu! Mamă? Te rog, deschide ochii tăi frumoși și privește-mă! Ceartă-mă că am plecat și te-am lăsat singură tocmai acum, când aveai nevoie de fiul tău. Mamă, deschide ochii pentru fiul tău! Uite, jur că o voi lăsa pe Nirana în pace, doar deschide ochii... deschide-i...

Oricât de mult îi vorbesc, oricât de mult o rog să-mi vorbească, să-mi dea voie să-i privesc ochii negri, ea nu mă ascultă. Este vina mea. Doar a mea! Nu trebuia să plec de lângă ea... Trebuia să-i fiu alături...

— Iartă-mă...