Poate timpul a greșit
Momentul când ne-am întâlnit
Blestemul binecuvântării
Disperarea sperării
Ochii migdalați, crestați de fericire
Privesc doar spre o altă amintire
Înghesuită într-o minte obscură șlefuită de o gură
Strivită de pereții unei cutii numită craniu
Ca și cum totul nu este straniu;
Cubul rubic al timpului înmagazinează existența
Și încercând a-l rezolva
Sfârșitul se apropia.
Am cerut atunci iertare
Dar nici Tatăl n-a avut răbdare
Să gust din timpul înflorat
Înainte de a mă stinge ca un soldat
Pe marginea șesului unde stau să pice
Visele năruite pe care tu le-ai ținut minte
Cobori ușor din întunericul nefast
Și luminează-mi calea că ajung la osteoclast
Nu voi mai fi gimnast...
Să calc în mâini și in picioare doar zilele fără soare
Când tu imi spuneai că mă iubești
Și acum trădător tu îmi ești.
„Timpul este focul în care ne ardem existenţa." -Friedrich Nietzsche
