Oase și Săruturi (SUFLETE ISPĂȘITE #1)

32. Naște-mă ca fiica ta

   Înapoi acasă, noi nu aveam un răspuns sigur al întrebării Există viață după moarte? Nu puteam ști dacă urma să ne ducem în rai sau în iad sau în alte locuri de după ale altor religii – ca și cum existaseră la ei oameni care muriseră și se întorseseră la viață ca să le spună ce se întâmplă după moarte.

   Încă de când eram mică, rabinul Avraham obișnuia să ne spună că existau mai multe căi. Că era posibil ca sufletele noastre să se ducă într-o lume numită Sheol. Că exista un rai – nu și un iad – unde ajungeau oamenii în funcție de ceea ce au făcut în viața de pe pământ. Că adevărata viață de după exista, de fapt, aici, iar raiul era doar un loc tranzitoriu pentru suflete până când Mesia avea să vină, moment în care ar urma să ne reunim cu trupurile noastre. Că, după moarte, urma să trăim prin copiii și nepoții noștri. Sau prin alte persoane, așa cum o frunză moartă hrănea solul care îi devenea mormânt. Cum existau atât de multe incertitudini, cei mai mulți evrei prețuiau viața din prezent și nu puneau prea mult accent pe cea de după.

   Îmi amintesc că mă frustra faptul că nu aveam să știu cu siguranță ce urma să mi se întâmple după moarte. Mă trezeam uneori îngrozită de faptul că puteam să mor brusc și să nu mai fiu conștientă de nimic: de sunetul pașilor mei, de căldura soarelui pe piele, de ceea ce ar fi trebuit să văd după ce mi-aș fi dat ultima suflare. Mă temeam că, de îndată ce aș fi murit, aș fi dispărut pur și simplu, că nici măcar o fărâmă din mine nu ar fi ajuns în niciun fel de lume de apoi.

   Ziva a reușit cumva să îmi alunge acea teamă. Ziva m-a făcut să vreau să cred că exista reîncarnare – căci lumea aceea era prea frumoasă ca să trăiești doar o dată în ea –, obișnuia să îmi spună. Și era cea mai sigură cale de a ne reîntâlni după moarte. Dacă nu din prima, atunci din a doua renaștere. Dacă nu din a doua, atunci din a treia. Din a patra. Din a cincea. Ziva mi-a promis că mă va găsi și în a infinita renaștere. Și voiam să o cred.

   Așa că, de atunci, de-a lungul anilor, nu puteam să nu ne întrebăm în ce vrem să ne reîncarnăm. Era un subiect de discuție care mai apărea din când în când printre toate năzbâtiile pe care le făceam cu ea. Îmi era greu să îmi dau seama ca ce aș vrea să mă nasc dacă aș avea posibilitatea asta. Erau multe lucruri, multe ființe care îmi stârneau curiozitatea, așa că răspunsul meu se schimba de fiecare dată. De cele mai multe ori credeam că voiam să fiu o pasăre. Să zbor pe deasupra copacilor, printre nori, să mă las purtată de vânt și să descopăr toate locurile pe care era puțin probabil să le vizitez în acea viață pentru că eram prea săracă să trec până și de granițele Israelului. Alteori îmi surâdea ideea de a mă naște ca un cățel, într-o familie iubitoare. Spre maturitate, alegerile acestea mi se păreau ușor penibile. Până la urmă, nu știam în ce voiam să mă reîncarnez.

   Ziva îmi spusese de fiecare dată că voia să se transforme într-un fluture. Râdeam când o auzeam, căci era un răspuns atipic pentru o fată atât de băiețoasă, de zvăpăiată, atât de îndrăgostită de gloanțele și pistoalele pe care le primise în armată.

   De ce voia Ziva să se reîncarneze într-un fluture?

   — Ca să fiu încă o pată de culoare în lumea asta. Ca să îți aduc nectar de la toate florile pe care le adori.

   Nu trăiau puțin fluturii? O săptămână sau cel mult o lună?

   Rămânea tăcută câteva momente înainte să îmi răspundă:

   — Și mai bine. Așa voi putea să te caut de nenumărate ori după ce vei muri și tu, Tavora.

   Dar, în ziua în care a murit, Ziva nu a mai vrut să se reîncarneze într-un fluture. Voia să fie fiica mea.