Oase și Săruturi (SUFLETE ISPĂȘITE #1)

8. După el, împăcată

                 T A V O R A

   Singurătatea e o armă încărcată.

   Unora le place să fie singuri, să-și păstreze gândurile doar pentru ei, dar, mai devreme sau mai târziu, vor realiza că, să fii singur, poate fi boală curată. În unele momente, singurătatea e un remediu eficient pentru rănile sufletești, însă în mod abuziv, devine, încet, dar sigur, cauza distrugerii noastre. E ca un antibiotic: te salvează, dar îți poate slăbi temeliile.

   Mai grav e atunci când te simți singur într-o cameră plină cu oameni, într-un loc în care te simți străin și sufletul ți-e un pustiu vast și nesfârșit. E în regulă să fii solitar, nu toți ne-am născut să ne facem vocea auzită, însă dacă nu ne vom lupta să ieșim din propria cușcă, nu vom putea niciodată evada.

   Singurătatea te împinge la lucruri extreme.

   Atât de singură și de dezolată mă simt, încât ajung în situația să-mi plâng de milă și să-l rog pe Alecksander Black să rămână. Pe cât de mult îmi regret decizia, tot pe atât de mult mă bucur că a ales să nu plece. Aleksander are o minte deschisă, un suflet de poet și o viziune în contradicție cu realitatea. Exact genul de persoană de care aveam nevoie acum.

   Mă decid să îi ignor ultima remarcă, deși înțelesul ei ascuns mă cutremură. Mă fac că nu înțeleg. Poate că i-a scăpat, dar sunt convinsă de mine însămi că o nouă țintă pe plan sentimental e singurul lucru pe care nu îl vreau acum. Mai ales cu cineva din familia recentului meu răposat iubit.

   — Ai fost ca un frate pentru Vladimir, nu-i așa? Îmi tot povestea momente din copilăria voastră.

   Aleksander își coboară privirea și același lucru îl fac și eu. Începe să se joace cu degetele sale lungi și îngrijite; se vede că subiectul nu-i aduce plăcere și nu înțeleg de ce toți din familia Black încearcă să fie puternici, când în realitate sunt niște ruine. Atât de mult să conteze opinia presei și a publicului?

   — E straniu cum Vladimir ți-a povestit atât de multe lucruri despre noi, iar nouă nu ne-a suflat un cuvânt despre tine, îmi evită el întrebarea, întorcând-o la 180 de grade. Bunica mea e convinsă că ai legătură cu moartea lui, Tavora. Are puși detectivi pe urmele tale. Te rog, spune-mi dacă ascunzi ceva. Te pot ajuta.

   Pentru câteva secunde, inima mi se oprește, la figurat, din a mai pompa sânge spre restul corpului. Mă ridic în picioare ca să stau cât mai departe de el și încep să mă plimb dintr-un colț în altul al încăperii. Faptul că Fiorella Black avea oameni care încercau să stoarcă orice informație despre mine nu mă mira deloc – mă așteptasem din prima la asta și știusem destul de bine cum să îmi protejez lucruri prețioase – dar faptul că mă acuză de moartea lui Vladimir mă cutremură. La cât de influenți sunt, m-ar putea arunca în pușcărie, chiar dacă n-ar avea nicio dovadă. Și faptul că Aleksander, unul din clanul lor, e aici ca să mă avertizeze și cică să mă ajute, mă pune la bănuieli. Poate vrea doar să cad la picioarele sale și să-i spun tot ce am pe suflet pentru a mă da mai apoi de gol. Gândurile mele sunt în contradicție. Aleksander din viața lui Vladimir era un înger. Aleksander din viața de după Vladimir ar putea fi un demon.

   — De ce ai crede că m-aș destăinui ție, dacă aș avea ceva de ascuns? Abia ne-am cunoscut, îi spun privindu-l încruntată. Nu știi nimic despre mine, nu știu nimic despre tine.

   — Nu sunt ca restul familiei mele, spuse, strângând în pumn mânerul canapelei. Ochii săi păreau de un albastru întunecat.

   — Și cum e familia ta?