Sigiliul Umbrelor

1

Cineva ar trebui să-și facă treaba, constată cu dezamăgire.

Își dădu seama că încă ținea permisul în palma stângă. Îi netezi marginile și, mecanic, încercă să îndrepte unul dintre colțurile îndoite, dar nu avu sorți de izbândă nici de data aceasta, ceea ce era, oricum, previzibil. Îl îndesă în buzunarul interior și cu greu își stăvili un chiot de încântare când își zări prețiozitatea. Era în același loc în care se aflase de atât de multe ori încât depășea numărul vizitelor la mormântul surorii lui. Amintirea care îi scrută mintea și îi scutură tihnea îl mânie, însă nu era loc de zăbavă.

Înghiți în sec, un nod dureros de familial, și se aplecă de spate pentru a ajunge la raftul cel mai de jos, acolo unde ascunsese – sau așa voia să creadă – bestiarul.

Dădu, cu grijă, deoparte două enciclopedii binecunoscute și trase afară cu migală cartea. Nu i se părea o denumire potrivită, fiindcă era un obiect atât de bizar, de diferit și de gros, încât nu putea fi numit o simplă carte.

Pe semne că avea mai bine de un kilogram. Zări coperțile de un ocru galben din care ieșeau în relief într-un mod fascinant animale fantasmagorice ca niște aripi sculptate într-un lemn subțire ce străjuiau scoarța coperților. Pe prima văzu în partea stângă, pornind de sus și depășind locul în care se termina coperta un fel de acvilă cu cap de dobermann sau ogar englez, încă nu-i era clar. Avea două picioare, cu câte trei gheare așezate pe titlul cărțuliei. O coadă mare se încolăcea ca un nouă răsturnat la capătul căreia se afla un alt cap, iar cele două capete se confruntau, cu privirile înlănțuite într-o încleștare dură și mută. Carvel atinse singura aripă pe care o putea zări a creaturii, cu atâta fermecare de parcă era întâia oară când o zărea.

De partea cealaltă a coperții ieșea în relief o altă creatură de un portocaliu închis, lungă și slăbănoagă, cu gât subțire și îndoit, de care era încolăcit un bărbat dezbrăcat, cu păr blond rar și barbă de culoarea grâului. Chipul său chinuit și trupul aproape contorsionat îi dădeau mereu frisoane. Aproape la fel de multe ca spinii ascuțiți de pe spatele creaturii, care continuau până la coadă, formând-o. Băiatul nu putea să vadă decât trei membre cu câte trei gheare lunguiețe și niciodată nu înțelesese dacă biologic nu avea și un al patrulea membru sau pur și simplu fusese o stângăcie a artistului. Cu litere de culoarea papaiei, cu decorațiuni sofisticate și un scris caligrafic ireproșabil, era încrustat cuvântul Bestiarul din Noctum.

Când se așeză turcește pe podea și deschise bestiarul, simți că era mai frig decât își amintise, deși pardesiul ar fi trebuit să-i țină de cald în condiții mai potrivnice.

Tânărul cercetă cuprinsul și apoi trecu direct la capitolul pe care îl citise săptămâna trecută pentru a-și reîmprospăta memoria. Era capitolul în care se vorbea despre un basm în care personajul principal trebuia să iasă victorios de sub capcanele puse de două creaturi gemene nocturne, una care se baza pe auz și alta pe miros pentru a se deplasa. Era ceva straniu, cu ochi mici, eliptici, cu ciocuri lungi și ascuțite, urechi mici, aproape ascunse. Aveau capetele mici și subțiri în comparație cu corpurile lor.

Un zâmbet de satisfacție îi încolți pe chip amintindu-și cât de avid citise fiecare pagină a capitolului. Numaidecât, își dădu seama că și locuitorii regatului erau asemenea personajului, expuși unui pericol de netăgăduit – Umbrele. Încercă să-și alunge gândul din minte. Își șterse bărbia, ocazie cu care își făgădui să-și amintească dimineață să se bărbierească, fiindcă îi displăcea înțepătura bărbii mai veche de două zile.

Când ajunse la următorul capitol pe care trebuia să-l citească astăzi, își ținu răsuflarea. Ca deobicei, primei pagini îi era destinată descrierea unei vrăji. Desigur, i se părea ceva prostesc, însă asta nu însemna că nu putea să joace rolul unui vrăjitor, rostind incantația cu glasul minții într-un mod cât se putea de serios.