Sigiliul Umbrelor

1

În regatul Noctum, ora 19:47 însemna că mai rămăsese puțin sub un sfert de ceas înainte ca Umbrele să ia loc soarelui brusc, revărsându-se pe tot cuprinsul ținutului ca o serie de valuri neguroase care ar putea face chiar și pe cel mai temerar îmblânzitor de feline să-și dorească să rămână închis în casă. Pe lângă asta, înainte de ora 20, locuitorii regatului își iau, preventiv, sau dintr-o naivitate a credinței, câte o pastilă de ibrunitol, menită să-i apere de apariția umbrelor.

Desigur, asta nu i-a ajutat pe cei 74 de nevinovați, care, într-un anumit moment al nopții, din ei au început să iasă văpăi întunecate. Nimeni nu a reușit să înțeleagă Umbrele, care este cauza pentru care apar sau dacă există un tipar pe care îl folosesc pentru a-și alege gazdele. Sau victimele. Niciunul din cei 74 de locuitori ai regatului nu au mai fost văzuți odată ce zorii zilei și-au făcut apariția.

Să fii atent la oră! bolborosi bibliotecara, însăilând un zâmbet inexpresiv, asemenea chipului petrecut de vreme.

Tânărul scoase un pufnet care se voi a fi o încuviințare. Aruncă o privire piezișă femeii căreia nu izbuti niciodată să-i rețină numele, deși vizita biblioteca regatului săptămânal.

— Poftim, mârâi bibliotecara în timp ce îi întinse permisul ce prezenta semne de uzură, însă nu se obosise nimeni să i-l reînnoiască. La și jumătate închidem, îl anunță și îl zori cu o plescăire cât se putu de domoală a palmei pe suprafața lucioasă a biroului înalt.

Băiatul apucă permisul, cu degetele ițindu-i-se de sub mânecile prea lungi ale pardesiului care îi acoperea trupul zvelt și înfrigurat de nerăbdare. Se întâmplase să arate așa caraghios, fiindcă împrumutase, în fapt, haina de la fratele său mai mare. Împlinise deja douăzeci de ani, astfel încât fusese cooptat în rândul armatei regale pentru a fi instruit într-un soi de școală specială, timp de trei ani. Avea să-i vină și lui rândul anul următor, gând care îl înspăimânta mai teribil decât desenele pe care avea să le vadă curând.

Se întoarse, precipitat, scrutând cu privirea un anume rând pe care se afla raftul său preferat. O singură cărțulie, dacă putea fi numită așa, îl ademenea săptămânal și dacă biblioteca din Noctum nu ar fi avut reguli stricte pentru a evita aglomerația, ar fi năvălit în acel loc cu fiecare ocazie în care era liber.

Tinere Carvel! auzi, în urma lui.

Un murmur mai degrabă sâsâit, care nu sunase nicidecum cu glasul doamnei din spatele biroului, decât dacă ar fi vrut să fie nostimă, ceea ce era ceva foarte greșit în concepția băiatului. Când privi către bibliotecară, se așteptă să-i întâlnească privirea acră și plictisită, însă aceasta era cufundată într-o oarecare lectură.

Carvel scoase o grimasă care îi trăda confuzia, dar timpul se scurgea, astfel că această presiune nestăvilită îl forță să nu-și bată capul cu cele auzite. Poate i se păruse, își spuse. Poate că freamătul lăuntric îl făcea să aiureze.

Nu-i luă mult să ajungă la rândul dorit – asta pentru că era ultimul. Rândul lung și înalt, înțesat cu tot soiul de cărți despre ocultism, spiritualitate, paranormal și câteva cărți despre istorie medievală uitate. Pe Carvel nu-l interesau niciuna dintre cele ce se regăseau acolo.

Își grăbi pașii, iar silueta lui din care se zăreau pălăria neagră împrumutată de data aceasta de la tatăl său, pardesiul negru, scămoșat, care avea atâta culoare precum o plantă care nu a mai fost udată de două zile, și ghetele de culoarea zahărului ars – singura pată de culoare care îl compunea –, părea atât de insignifiantă în comparație cu imensitatea rândurilor. Deasupra, clădirea se închidea într-o boltă de sticlă verde, prin care putea zări strălucirea diformă a lunii.