AMRA.

E menajera ta?; Capitolul doisprezece.

— Rămâi afară? mă întreabă ironic, așteptând să intru.

Îmi scutur privirea și mă grăbesc să intru după el.

— Cum o să dormim? întreb buimacă, frecându-mi ușor ochii cu dosul mâinilor.

El aruncă cheile pe blatul din sufragerie și se îndreaptă spre frigider, scoțându-și o doză de suc natural.

— Ți-am spus deja că nu am canapea, iar eu nu o să dorm pe jos ca să te simți tu comodă, răspunde mustrător rezemându-se cu coatele de blat.

Îmi era atât de somn încât nu puteam să-mi mai ridic ochii spre ceasul din perete ca să văd cât e ora, niciodată nu stătusem atât de mult trează noaptea. Ochii mi se închideau făra voința mea.

— O să dorm pe fotoliu, răspund amintindu-mi că în dormitorul lui era un fotoliu.

Fotoliul avea un material foarte întărit, era țesut dintr-o piele foarte aspră, iar spătarul lui era foarte drept.

— Și nu voi lăsa lumina aprinsă, își înfinge dinții într-un măr cu coajă roșie, ridicându-se de pe blat. Draperiile vor fi trase astfel încât să nu există niciun fel de sursă de lumină, adaugă.

Era atât de sever probabil din cauza cagulei, așa făcuse și la cabană în acea noapte, dar nu cred că în acea zonă nu exista electricitate, el născocise asta ca să poată să doarmă lejer fără să-și acopere fața.

— Atât de frică îți e să îți descoperi fața? după câteva secunde îmi dau seama de gravitatea întrebării.

Întrebarea mea mult prea personală i s-a așezat pe cel mai subțire nerv — pășește către mine și îmi deschide palma, așezându-mi cotorul mărului.

— Poți să-l mănânci sau să-l arunci, zâmbește indignat și se grăbește spre șifonier unde își trage puloverul peste cap.

Abia acum îmi amintisem de bagajele mele pe care le-am uitat în parcul din fața blocului, uneori nu eram deloc receptivă cu ce se întâmplă în jurul meu. De asemenea, speram ca mama să nu o fi sunat-o încă pe bunica mea.

— Ai cu ce să te schimbi? în curând voi stinge luminile și nu o să mai vezi nimic, strigă la mine după ușile glisante ale șifonierului.

El se gândise înaintea mea la problema asta, drept dovadă mi-a așezat pe pat un tricou împăturit.

— Dar pantaloni? îl despachetez grăbită observând că nu era îndeajuns de lung ca să-mi acopere coapsele.

El se schimbase într-un tricou negru simplu și o pereche de pantaloni scurți. Brațele lui dezvelite erau atât de mari și venele proeminente i se vedeau precum un elastic.

— Realizezi că o să fie întuneric în cameră? nu o să te pot vedea pe jumătate dezbracată, oricum nu e ca și cum există ceva atractiv la tine, răspunde de pe partea cealaltă a patului.

Îmi limitează toate răspunsurile, voiam să insist să-mi dea și o pereche de pantaloni, mă simțeam stânjenită doar gândindu-mă să stau pe jumătate dezbrăcată în casa lui.

În timp ce meditam asupra acestui lucru, el pur și simplu a stins luminile din fiecare încăpere. Se făcuse beznă, am început să palmez fiecare lucru în parte ca să pot să ajung la fotoliu.

Întunericul îmbrăcase ferestrele, iar teama începuse să-mi grăbească pulsul; limba mi se încleștase în gură, palmele îmi deveniseră umede și tâmplele îmi zvâcneau. Întunericul nu mai era o teamă firească pentru vârsta pe care o aveam, dar cu timpul se rotunjise spre o fobie accentuată.