Doisprezece Bis

Capitolul IV - Cioburi - Stephen

Un ciocănit puternic îl făcu pe Stephen să tresară. Se ridică în capul oaselor și privi în jur. Se afla într-o cameră mică, cu pereții gri. Singurele obiecte din jurul lui erau un pat vechi din lemn, ros de carii, o masă cu un scaun și o vitrină goală. O singură fereastră, de mărimea unei cărți, se afla pe singurul perete ce dădea spre exteriorul clădirii.

Băiatul se uită spre ușa din metal. Se auzeau voci de partea cealaltă. Dintr-o dată, ușa se deschise. Stephen clipi. În încăpere își făcu apariția un om înalt și puternic. Era îmbrăcat într-un costum negru și purta ochelari de soare, cu toate că în clădirea era destul de întuneric. Avea un aer serios și o postură țanțoșă. Întoarse privirea spre băiat, iar acesta încercă să își dea seama ce culoare aveau ochii bărbatului; nu reuși asta.

- Vino cu mine, spuse, în final, omul, cu o voce groasă și răgușită.

Stephen nu spuse nimic, dar se ridică și merse după bărbat. Acesta înaintă pe coridorul cu încăperea din care plecaseră, apoi se întoarse la stânga și urcă niște scări. Merseră ceva vreme, după care se opriră în fața unor uși de lemn, care aveau un aspect nou. Omul în costum negru bătu în metalul încuietorii, iar ușile se deschiseră, doar atât cât cei doi să poată intra, apoi se trântiră brusc, făcându-l pe Stephen să tresară.

Se aflau acum într-o cameră care părea mai mult un hol lung și spațios. Pe jos se afla un covor vechi, iar ferestrele erau în stil gotic, imense, din vitralii ce ilustrau lucruri pe care băiatul brunet nu le înțelegea, așadar le ignoră. Din loc în loc se aflau stâlpi de marmură, decorați cu tapițerii scumpe. Privind în sus, Stephen sesiză pentru prima oara înălțimea tavanului. Erau cel puțin doisprezece metri de la podea până la acesta. De el atârna un candelabru imens, care ar fi putut sluji drept copac într-o grădină botanică dacă ar fi fost așezat invers.

Omnul în negru se opri, la un moment dat, atât de brusc încât, în uimirea lui, Stephen se ciocni de spatele acestuia, iar bărbatul îi aruncă o privire tăioasă. Sau, cel puțin, ar fi fost tăioasă, daca nu ar fi avut ochelarii de soare pe nas.

În fața lor se afla o masă lungă cât lățimea holului, iar în capătul ei erau așezate două scaune. Unul dintre ele era întors cu spatele, iar băiatul bănui că cineva stătea în el. Gândul lui Stephen se confirmă în momentul în care omul în negru tuși, iar dinspre colțul acela al mesei se auzi o voce care spuse:

- Mulțumesc, William. Acum poți pleca.

Bărbatul se supuse și părăsi încăperea, fără a privi înapoi.

Stephen se uită atent spre scaunul ocupat. Știu de la început la cine să se aștepte, iar vocea pițigăiată îi confirmă bănuielile.

- Ia loc, continuă Drake, întorcându-se cu fața la fratele lui. A trecut mult timp de când nu am mai vorbit.

Deși știa că ruda sa este mai puternica decât el, băiatul brunet hotărî să nu se lase mai prejos. Se așeză pe scaun și îl privi pe Drake drept în ochi. Înfățișarea lui nu se schimbase prea mult. Era aceași om scund și extrem de slab, cu păr șaten, cârlionțat și lung până la umeri. Ochii lui erau cei ce atrăgeau atenția: unul era de culoarea mierii, iar celălalt părea a fi căprui spre verde. Stephen nu păru uimit. Fratele lui arăta așa de la naștere. Tot ce era nou pentru oaspete era o cicatrice în colțul drept al gurii.

- Îți era dor de mine, Drake? întrebă Stephen sarcastic. Sau dacă nu, ce-i cu „invitația" asta atât de plină de entuziasm?

- Nu ți-ai pierdut simțul umorului, Steph, răspunse Drake zâmbind. Dar mă tem că nu dorul m-a forțat să te aduc aici.