Doisprezece Bis

Capitolul I - Coletul

        Ceața se lăsase de câteva zile în Halifax. Străzile erau iluminate electric, dar nu puteai vedea la o distanță mai mare de doi metri. Unicele străzi pe care se circula erau Chebucto Road, Connaught Avenue, Robie Street și Cogswell Street. Restul erau pustii, cel mai probabil din cauza ceții.

        În fața primăriei, o doamnă de vârstă medie mătura scările. O mașină trecu în viteză pe lângă mormanul de frunze uscate pe care tocmai îl strânsese, iar acestea zburară precum fluturii, purtate de vânt, iar femeia aruncă o înjurătură în spatele automobilului ce nu se mai vedea de mult.

        

        În holul hotelului Dalmond's Inn, managerul general discută cu un tânăr. Par să vorbească despre ceva important, deci îi vom lăsa în pace.

        Pe fotoliul de lângă biroul recepției, o fată, de vreo douăzeci de ani, citește o revistă. Judecând după copertă, pare să fie ceva legat de modă. O răsfoiește repede, din când în când ridică privirea și cercetează ce se mai întâmplă în încăpere. După ce paginile nu mai au nimic de împărtășit, fata lasă revista pe măsuța de cafea din fața ei. Ridică o ceașcă albă și luă câteva guri din ceaiul aromat.

        Bărbații terminară discuția, iar managerul se întoarse în biroul său. Băiatul se întoarse cu un oftat și se îndreptă spre fată. Avea părul negru, mai negru decât întunericul, iar ochii ciocolatii i se înroșiseră de oboseală.

        Ea se ridică de pe fotoliu cu privirea îngrijorată la vederea lui. Așteptă până numai cinci centimetri erau între ei, apoi îl întrebă:

        - Ce a spus?

        - Nu. A spus nu, răspunse el înghițind în sec.

        Privirile lor se întâlniră pentru o clipă, dar apoi tânărul fixă vârful pantofilor lui, apoi pantofii fetei. Ochii ei erau verzi, verde de jad. Atât de adânci și pătrunzători, încât nu rezistă să o privească mai mult de un moment. Părul ei blond-roșcat, prins neglijent, parcă se întristase odată cu toată conștiința ei. Simți brațele tânărului cum o înconjoară, iar ea făcu la fel, sărutându-l pe frunte. Simțea cum o lacrimă i se scurge și se prelinge pe obrazul ei, până cade pe gresia lucioasă. Stătură așa pentru un minut, sau două, apoi se depărtară, iar el își lăsă mâinile să alunece și să le prindă pe cele ale fetei. Ea îl privi în ochi.

        - Ce facem acum? rupse ea, la un moment dat, tăcerea.

        - Nu știu, răspunse el, cu glas stins. Nu știu, chiar nu știu.

        Mână-n mână, ieșiră pe Silver Road. Erau singurii de pe stradă. Nu știau unde se îndreaptă, dar nu conta, cel puțin pentru ea, căci erau împreună, să se apere unul pe celălalt.

        - Unde mergem? întrebă ea.

        - La poștă. Trebuie să ridic un colet.

        Fata nu mai spuse nimic, doar clătină din cap. Tăcură tot drumul, și cât el luă pachetul. Intrară, apoi într-o cafenea, se așezară la o masă și comandară câte o cafea.

        - Ce e înăuntru?

        El nu părea să fi auzit ce îl întrebase, doar privea absent pe geam. Cafeneaua se afla chiar în centrul orașului, însă nu era foarte aglomerată în ziua aceea. Mesele erau din lemn negru, și scaunele la fel. Totul părea nou, deși avea câțiva ani.

        - Steph! zise ea - el nu se întoarse. Stephen, mă asculți?

        Băiatul tot părea că nu aude și nu vede nimic.

        - Stephen Alexander Telowski, cu cine naiba vorbesc aici!? se răsti ea, atât de tare că tresări până și chelnerul ce lua comanda de la altă masă.

        Atunci tânărul se întoarse speriat, cu toate că era mai mult furios. Se încruntă și zise încet:

        - Hortense, ai înnebunit? Ce-ai de țipi așa? Vrei să ne știe tot orașul?

        Hortense îl privea fix. Vru să se apere, și să-i zică vreo două, însă el respiră, clipi, apoi se aplecă peste masa rotundă și o sărută; ea nu se împotrivi. După ce își dezlipiră buzele, Stephen oftă, și-i zise:

        - Îmi pare rău că nu te-am ascultat. În pachet sunt niște cărți. Adică asta sper.

        Tânăra continua să îl privească. Ochii ei erau mai frumoși ca niciodată. El îi zâmbi. Un zâmbet atât de frumos avea. Fata îl imită. Se străduiau să își zâmbească unul altuia, deși își puteau citi în ochi durerea și spaima. Niciunul dintre ei nu se pricepuse vreodată să-și ascundă sentimentele, deși ambii încercau să nu transmită și altora grija ce îi copleșea. Dar pentru ei nu mai conta. Hortense și Stephen se cunoșteau de atâta timp că uneori se întrebau dacă nu cuva sunt frați. Își aminteau, firește, de copilărie. De câte ori nu stătuseră, la ora două noaptea, pe acoperișul unei clădiri înalte, vorbind despre orice? De câte ori nu lipsiseră de la școală doar ca să poată petrece câteva ore împreună? Și toate aceste sacrificii pentru că îi chema Telowski și O'Fellor...

        Și începu să plouă torențial în Halifax.

        Știu că acest capitol este foarte scurt, așa am vrut să fie, pe post de introducere, sau ceva de acest gen. Sper că v-a plăcut, o să încerc să postez cât mai curând și continuarea, dar până atunci aștept părerile voastre, atât bune cât și rele.