Doisprezece Bis

Capitolul III - Plecăm din Tulsa - Hortense

Lumina dimineții inundă camera. Umbrele se jucau pe pereții încăperii. Nimic nu mișca.

Hortense deschise ochii buimăcită. Se ridică în genunchi și își cuprinse între palme capul, încercând să-și amintească cine este, unde se află sau ce s-a întâmplat în ultimele patruzeci și opt de ore de coșmar. După cinci minute, privi amețită spre Yvette. Dormea. Avea ochii împăienjeniți și o durea capul. Pentru un moment, avu impresia ca totul se prăbușește. Nu-și înțelegea starea.

Se ridică din pat și se uită în oglindă. Avea părul ciufulit și era palidă. Își duse mâna spre frunte, crezând ca are febră, dar era rece. Căută în liniște prin cameră și găsi un halat negru, pe care îl luă peste pijamalele a căror culoare n-o putea numi. Se mai privi odată în oglindă și un fior o cuprinse când, uitându-se la ochii ei, constată că nu mai erau verzi, ci portocalii. Chiar avea ochii portocalii.

Grăbită, se îndreptă spre ușa brună și ieși fără zgomot din cameră. Păși îngrozită către camera mătușii sale. Bătu disperată si așteptă cu lacrimi în ochi in fața intrării.

Lani ieși speriată și înlemni când o văzu.

- Mătușă, ce se întâmplă cu mine? De ce am ochii portocalii și de ce mă simt de parcă aș avea cea mai groaznică gripă? întrbă ea printre suspine, aruncându-se în brațele femeii.

Dar îi spuse să o trezească pe Yvette și s-o aștepte amândouă în camera lor și că vine și ea imediat. Hortense se conformă.

Yvette se trezi repede și îngrozi când o văzu pe verișoara ei. Nu își ziseră nimic, doar o așteptară pe Lani.

Aceasta apăru după două minute de groază, ținând în mână biletul de la Stephen. Hortense își aminti brusc, în cel mai mic detaliu, tot ce se întâmplase. Își aminti cu fusese legată și abandonată în frigul nopții, cum plânsese ore în șir, cum stătuse neajutorată pe podea, în agonie, cum citise de nenumărate ori ceea ce scrisese prietenul ei pe bucata aceea de hârtie fără a pricepe un singur cuvânt și cum și-ar fi dat ultima suflare dacă nu era găsită de Yvette.

- Hortense, ascultă cu atenție. E mai grav decât credeam.

- Ce e? Ce se întâmplă?

- Mai știi ce scrie în bilet?

- Fiecare literă și semn ortografic.

- Bun. E cazul să afli ce înseamnă. Vezi tu, Stephen are puteri speciale. Dar nu ceva precum vrăjitoria. El comunică prin telepatie, cu viii și morții, cu orice celulă din lumea asta. De asta ai ochii portocalii. El a încercat să comunice cu tine toată noaptea, dar din moment ce tu dormeai, nu ai putut intercepta mesajele și toată energia s-a adunat în corpul tău. El scrisese "stai pe fază după ce dispar, o să te contactez", însă tu nu ai știut ce înseamnă și erai prea obosită și derutată ca să îți explic.

- Am înțeles. Până aici, cel puțin, răspunse Hortense. Și ce pot face în privința asta?

- Răspunde-i la mesaje...

- Stai, cum? Cum adică să-i răspund la... Vrei să zici că și eu pot face asta? Și eu pot comunica prin telepatie?

- Da, scumpo. Și nu doar atât. Mai ai și alte forțe, dar mai întâi să ne ocupăm se culoarea ochilor tăi.

- Bine. Cum pot să-i răspund?

Hortense era entuziasmată și speriată în același timp. La început, nu prea era sigură de ce să facă mai întâi: să râdă, sau să plângă? Alese ambele variante. Yvette și Lani așteptară să-și revină.