Când începem să trăim?

Capitolul 32

     După cum îmi imaginasem de mai mult timp, Alicia și iubitul ei se despărțiseră. Cedric și Tina, pe de altă parte, păreau mai îndrăgostiți ca niciodată și el era mai tot timpul plecat acasă la ea. Nu o mai văzusem de aproape două luni, căci nu prea venea prin orașul nostru, dar ca să fiu sinceră, nici nu țineam neapărat să o văd. Încă nu uitasem ce rău mă simțisem când i-am văzut pe Cedric și Tina la petrecerea mea sărutându-se și pipăindu-se, dar acum era o amintire mai degrabă amuzantă decât tristă.

     Selena și soțul ei așteptau un băiețel, iar reacția Elenei și a Aliciei din acea după masă când le-am spus că bebelușul meu era fetiță a fost „Poate copiii voștri se vor îndrăgosti!". Am râs cu poftă și am recunoscut că nu era imposibil, dar preferam să nu mă gândesc încă atât de departe. Tot ce voiam era să se nască sănătoasă.

     – Ce fac fetele mele? m-a întrebat Liam atunci când am ajuns acasă de la întâlnirea cu prietenele mele.

     – Foarte bine, am spus veselă și l-am pupat pe obraz.

     M-a îmbrățișat cald și atent, așa cum numai el știa să o facă. Era atât de bine și plăcut, încât aș fi vrut să nu îmi mai dea drumul niciodată. Cu toate astea, ceva nu era așa cum aș fi vrut. Țineam la el, îl plăceam, îl iubeam din toată inima mea... dar îl iubeam ca pe un prieten, un frate, o persoană care mă iubea, îmi voia binele și avea grijă de mine. Îmi era greu să recunosc, dar chiar și dragostea aceea la prima vedere cu Diego fusese... altfel. Nu mă simțeam neapărat îndrăgostită, mă simțeam doar iubită. Nu știu cum percepea Liam sentimentele mele față de el, dar eu eram foarte confuză și nu înțelegeam de ce nu-l puteam iubi așa cum mi-aș fi dorit. M-ar fi durut să mă despart de el, i-aș fi dus dorul dacă nu l-aș fi avut lângă mine mai mult de două zile, dar totuși nu împărtășeam aceleași sentimente ca și el sau dacă o făceam, nu erau la aceeași intensitate.

     Fusesem foarte ocupată cu firma și nu prea avusesem timp să mă gândesc la lucruri de acest gen, pentru că nu îmi plăcea să stau singură și să meditez. Dormeam mereu în brațele sale, el era primul pe care îl vedeam dimineața, mergeam împreună peste tot, mă răsfăța... dar toate astea deveniseră niște lucruri obișnuite pe care începeam să le fac atât de mecanic, încât uneori mă întrebam dacă nu mă transformasem într-un mic robot.

*

     Două zile mai târziu, îi dădeam minunata veste lui Cedric, care se întorsese în sfârșit acasă. Era puțin dezamăgit de el, căci nu se calificase în etapa următoare, dar se consola cu gândul că măcar iubita lui reușise.

     – O să aibă un viitor grozav, a spus el despre Tina. Eu mai am de lucru.

     – Nu fii descurajat, data viitoare o să fie mai bine! am zis eu. Doar câteva secunde au făcut diferența!

     – Ai dreptate, a spus el și m-a îmbrățișat. Deci, cum o va chema pe nepoata mea?

     – Încă nu știu, am zis râzând. Mă mai gândesc. Poate îmi dai și tu niște idei.

     – Există feminin de la Cedric?  

     Am început să râd și am aruncat cu o pernă de pe canapea în el. În mod normal, dacă nu aș fi fost însărcinată, probabil s-ar fi iscat o bătaie cu perne care ar fi umplut toată sufrageria cu pene și fulgi.

     – Liam unde e? a întrebat. Nu vine să mă felicite pentru necalificare?

     – E la bibliotecă, ar trebui să apară. I-am spus că vii la ora șase, dar știi cum e el, sigur a pierdut noțiunea timpului!