Când începem să trăim?

Capitolul 2

La media:  5 Seconds of Summer – Old Me

     Dacă nu aș fi primit în acea seară somnifere și calmante, prima mea noapte după lipsa de patru ani ar fi fost pe cât de scurtă, pe atât de groaznică. Pentru prima dată în viață, am reușit să văd rostul acestor medicamente. Păcat că nu funcționau și pentru a alunga suferința sau pentru a da timpul înapoi...

     M-am trezit destul de lin și am rămas cu ochii închiși o vreme. Știam exact unde mă aflam și fiecare imagine din seara precedentă îmi rămăsese adânc întipărită în minte și în suflet. Am strâns colțul păturii la piept și mi-am afundat capul în pernă, forțându-mă să nu pornesc un nou val de lacrimi. Simțeam că nu voi mai avea niciodată puterea să râd sau să zâmbesc, credeam că acela era începutul sfârșitului meu. Avusesem o viață perfectă și nu făcusem rău niciodată nimănui. Ce fel de pedeapsă era asta? Și de ce atât de dură? Nu era de ajuns faptul că am dormit patru ani? De ce au murit trei oameni nevinovați și m-au lăsat singură?...

     Întotdeauna m-am temut de singurătate. Eram o fire energică și aveam nevoie constantă de oameni în jurul meu, altfel simțeam că înnebuneam. Părea că sosise vremea să îmi înfrunt frica, dar mă simțeam atât de nepregătită, încât nici măcar nu speram că voi reuși.

     Am deschis ochii și am văzut primele raze ale dimineții bătând la fereastră, dar nici cea mai însorită zi de vară nu mă putea înveseli. Nu aveam niciun chef de asistentele care se învârteau pe lângă mine, dar m-am străduit să nu le transmit starea mea, în mare parte pentru că mă simțeam foarte moleșită și abia puteam să mă mișc sau să vorbesc. Mi s-a luat sânge pentru analize, apoi am primit micul dejun la pat, însă nu m-am atins de el, cel puțin nu până când a apărut doctorul și m-a fixat cu o privire serioasă. Am băgat ceva în gură fără prea mare tragere de inimă, apoi l-am întrebat cât timp mai trebuia să rămân acolo.

     – Cel puțin până vom avea rezultatele analizelor.

     – Pot ieși afară? am oftat eu.

     Una dintre asistente s-a oferit să mă însoțească, stând în urma mea cu câțiva pași. Când s-au deschis ușile și am văzut lumina naturală după atâta vreme, am fost străbătută de un fior. Aveam pielea mai albă decât laptele, iar eu eram o persoană care adora soarele. Îmi petreceam cea mai mare parte a timpului pe plajă, deci eram mereu bronzată. Acum eram palidă și arătam ca un vampir. Am ieșit în curtea cu alei și copaci a spitalului și am tras aer curat în piept. Chiar aveam nevoie de asta.

     Am luat-o pe alee, privind în spate și asigurându-mă că asistenta stătea suficient de în urmă ca să nu mă incomodeze. Am atins scoarța unui copac și am simțit cum deveneam una cu natura, pe care o iubisem dintotdeauna extrem de mult. Păsărelele cântau și o adiere caldă mișca frunzele arborilor din jurul meu. Mă trezisem de mai bine de o jumătate de oră și nu știam nimic despre Cedric și Liam. Dacă nu i-aș fi văzut în seara precedentă, m-aș fi gândit foarte serios că i-am pierdut și pe ei cine știe prin ce mijloace, însă știam că erau acolo, nici măcar nu plecaseră din orașul în care am copilărit împreună. Exact în momentul în care prin mintea mea circulau aceste idei, i-am văzut la vreo douăzeci de metri de mine și m-am îndreptat într-acolo. Dar înainte să mă zărească, mi-am dat seama din gesturile lor că nu purtau o discuție obișnuită și m-am tras în spatele unui copac pentru a-i asculta.

     – Chiar nu gândești deloc? striga Cedric. Cum să faci așa ceva de unul singur?!

     – Nici măcar nu ai fost acolo și tot tu vorbești! Am primit aprobarea medicului. Și în plus, s-a prins singură, așa că nu mai face pe egoistul!