Când începem să trăim?

Capitolul 29

     Când am pășit înăuntru, parcă eram în cu totul altă casă față de cea pe care o văzusem cu două zile înainte! Era atât de curată și de strălucitoare, încât pentru o clipă am crezut că aveam din nou cinci-șase anișori și venisem la bunica împreună cu prietenii mei ca să ne jucăm. M-a cuprins un dor imens de ea și m-am îndreptat către sufragerie, unde aveam poze cu familia aranjate pe un raft.

     Am tresărit când am auzit un zgomot strident, urmat imediat de un „scuze" spus de Liam. Am mers către sursa zgomotului și am ajuns în bucătărie, unde Liam ținea un sertar în brațe și aduna tacâmuri de pe jos. L-am privit amuzată, iar după o jumătate de minut nu am mai rezistat și am început să râd, aplecându-mă să îl ajut.

     – Voiam să văd ce era în el! Nu credeam că o să cadă dacă îl trag așa mult!

     – Suntem la țară, Liam! La ce te așteptai? La sertare care se deschid prin atingere?

     Am terminat de adunat tacâmurile și le-am dat drumul în chiuvetă, deși eram convinsă că menajera mea făcuse o treabă excelentă și se putea linge de pe jos.

     – O să le spăl până te uiți prin jur, a zis Liam.

     – Nici vorbă, tu vii cu mine! am protestat eu. Nu avem nevoie de ele acum, lasă-le acolo!

     Și-a dat ochii peste cap amuzat, iar eu l-am prins de mână și l-am tras după mine înapoi în sufragerie, unde el s-a așezat pe canapea și a pornit televizorul, iar eu mă uitam prin dulapuri și rafturi. Era plin peste tot de farfurii, cești și bibelouri, dar am găsit și un album foto de pe vremea când mama mea fusese copil, pe care l-am luat în brațe și m-am așezat lângă Liam.

     – Semeni leit cu ea! a spus el.

     Mie nu mi se păruse niciodată că semănam chiar atât de mult, deși eram conștientă că îi moștenisem multe trăsături. Liam avea totuși dreptate, arătam la fel ca și mama când fusese de vârsta mea.

     – Dar ești mai frumoasă, a adăugat el.

     – Sau e calitatea pozei slabă și ți se pare! am glumit eu.

     – Ești foarte frumoasă și asta contează.

     Am lăsat albumul deoparte și m-am întors cu fața către Liam, privindu-l tandru. El mi-a pus o mână pe gât și m-a tras mai aproape, până când buzele noastre s-au întâlnit într-un dans mut și romantic.

     – Mi-a fost dor de locul ăsta, am zis melancolică, în timp ce el își punea capul în poala mea.

     – Și mie, a răspuns el. Avem atât de multe amintiri în casa și în curtea de aici...

     Am început să mă joc cu părul său moale, iar el a închis ochii și a zâmbit. Mi-am dat seama că, spre deosebire de relația cu Diego, nu aveam nevoie să mă sărut cu Liam din două în două minute ca să mă simt bine. Îmi era de ajuns să petrecem timp împreună ca să mă umplu de energie pozitivă și bună dispoziție.

     Parcă trecuse o eternitate de la relația mea cu Diego, deși sarcina mea spunea cu totul altceva. Învățasem să accept și să depășesc trecutul și pentru asta le eram recunoscătoare prietenilor mei, care îmi fuseseră mereu alături.

     M-am trezit brusc atunci când telefonul a început să sune, cu volumul dat la maxim. M-am ridicat atât de brusc, încât l-am lovit pe Liam cu genunchiul și aproape că am căzut din pat. Abia atunci când mi-am dat părul de pe față și mi-am căutat telefonul mi-am dat seama că nu eram în pat. Adormisem pe canapeaua bunicii mele!