Când începem să trăim?

Capitolul 19

     Nu trebuia să mai plâng. Deja trecuseră trei zile fără el, mai rămâneau o infinitate. Știam că nu merita să stau și să plâng în timp ce el probabil se distra și își vedea de viață, dar corpul meu nu voia să asculte de minte și continuam să vărs lacrimi, să tremur și să suspin fără să mă pot controla.

     Nu am coborât din cameră, iar o oră mai târziu, Liam a bătut încetișor la ușă.

     – Am crezut că ai adormit, mi-a spus el intrând și trăgându-și un scaun lângă pat. Cum te simți?

     – Cum să mă simt? Am oftat eu, ridicându-mi privirea de jos. Cedric unde e?

     – Nu știu, a mințit el.

     – Ba da, știi.

     – S-a dus acasă la avocat.

     Am răsuflat ușurată. Crezusem că se dusese la Diego.

     – Nu-l va găsi, am spus eu cu o voce stinsă. E plecat.

     – Presupun că e mai bine așa.

     Am aprobat din cap. Oricum, domnul Muñoz nu avea nicio vină, nu avea sens să îl amestecăm în asta. Era doar problema mea și aveam să o rezolv singură. Trebuia doar să învăț să uit.

     Liam m-a luat de mână și s-a uitat în ochii mei.

     – Îmi pare rău că s-a întâmplat așa. Părea că totul era în regulă, nici măcar nu aș fi bănuit. Nu e vina ta.

     – Să zicem...

     – Eu sunt lângă tine. La fel și Cedric. Împreună o să te ajutăm să treci peste asta.

     – Mulțumesc, am șoptit eu și m-am ridicat în fund pe saltea pentru a-l îmbrățișa.

     Cedric s-a întors un sfert de oră mai târziu. Avusesem dreptate și găsise casa încuiată. I-am cerut să îmi promită că va sta locului și nu va face nimic înainte să îmi spună și să primească aprobarea mea.

     – Nu mai aveai ore azi? l-am întrebat, ieșind pe terasă.

     – Le-am anulat, mi-a răspuns el. Ești mai importantă decât locul de muncă.

     – Dar decât antrenamentul tău pentru următorul concurs?

     – Nici nu se pune problema, a zâmbit el. Mai poate aștepta.

     Am zâmbit. Cedric a tras două scaune la umbră, iar eu m-am așezat pe unul dintre ele, în timp ce telefonul lui a început să sune.

     – Sigur mă sună de la piscină! a zis el. Ah, ba nu! E Tina.

     I-a respins apelul și a pus telefonul pe masă.

     – Nu îi răspunzi? am întrebat uimită.

     – O voi suna mai târziu. Ți-am mai spus, acum tu ești cea mai importantă.

     Era foarte drăguț din partea lui că gândea așa. Totuși, dacă Diego mi-ar fi respins vreun apel fără ca măcar să îmi scrie vreun mesaj în următoarele minute, m-aș fi supărat. În fine, Diego nu mai exista pentru mine, așa cum nici eu nu mai existam pentru el.

     Peste nici treizeci de secunde, a început să sune telefonul meu.

     – E Esteban, am spus eu pe un ton nu foarte entuziast. Iar am lipsit de la oră fără să dau vreun semn! Răspunde-i și spune-i că renunț, i-am zis lui Cedric.