Când începem să trăim?

Capitolul 18

     – Cum adică? am întrebat agitată.

     – A plecat de luni și mi-a spus că va lipsi o vreme.

     – Nu ți-a spus de ce?

     – Nu. Sper că nu era nimic urgent ceea ce voiai să vorbești cu el.

     – Mă poți anunța dacă afli ceva despre el? Sunt iubita lui, am adăugat înghițind în sec.

     A rămas destul de uimită de ultima mea replică, dar a dat afirmativ din cap și mi-a întins telefonul pentru ca eu să îmi introduc numărul de telefon. I-am mulțumit politicos și am urcat în mașină, având ca destinație casa mea.

     Dacă blonda aceea era amanta lui și mă mințise dinadins? Dacă credea că ea era iubita lui Diego și eu tocmai îl dădusem de gol?

     Îmi făceam prea multe griji. Probabil aveam să râd atunci când aveam să aflu adevăratul motiv al lipsei lui Diego, dar până atunci mai aveam ceva de așteptat și câțiva nervi de stăpânit.

     Îmi doream din tot sufletul ca lucrurile să revină la normal și nu știam ce să mai cred. Starea mea se schimba de la o secundă la alta, oscilând între neliniște, teamă și furie. Trăiam într-un stres continuu și asta îmi afecta inclusiv somnul.

     Mai aveam 2 kilometri până acasă, când telefonul a început să îmi sune și la vederea numelui lui Liam mi-am adus aminte că nu spusesem nimănui unde plecasem și nu lăsasem niciun bilețel.

     – Ajung în câteva minute! au fost singurele cuvinte rostite de mine la telefon, după care l-am băgat înapoi în buzunar și am închis ochii, încercând să meditez.

     Orașul era diferit, oamenii erau diferiți, totul era diferit, dar ce mă uimea cel mai mult era faptul că și eu eram diferită. Crezusem că depășisem deja perioada tristeții și a suferinței, dar realizam că viața era o cursă continuă cu obstacole, pe care ori le depășeam, ori mă blocam în fața lor, iar în acel moment eram într-un blocaj din care nu știam cum să mai ies.

     – Unde ai fost? m-a întrebat Liam când am ajuns acasă. Ce e cu fața asta?

     – La Diego, am zis plictisită și m-am trântit pe canapea.

     – Ai vorbit cu el? m-a întrebat entuziasmat.

     Am clătinat din cap și micul zâmbet care i se colorase pe chip a dispărut imediat.

     – Atunci?

     – Dă-mi telefonul tău, am spus eu dornică să îi fac o demonstrație.

     Am apelat numărul lui Diego de pe telefonul lui Liam ca să îi arăt că la el funcționa și la mine nu, dar imediat ce l-am apropiat de ureche am auzit un bipăit și mi-am dat seama că m-am înșelat.

     – Se pare că ți-a blocat și ție numărul, am concluzionat eu. Mda, trebuia să-mi fi dat seama.

     – Cum adică? De ce să ne blocheze?

     – Asta vreau să știu și eu! am izbucnit. Dar, sincer, eu aș face asta în două situații: m-am certat cu cineva foarte tare sau... fug de el.

     Chiar fugea de mine? Dar de ce să facă una ca asta? De ce nu îmi spunea în față dacă era vreo problemă?...

     – Ești sigură? a întrebat Liam. E cam stupidă situația. Încearcă să îl mai suni.

     – Ce să mai încerc? am pufnit eu, punându-mi mâinile în șold. Uite, am spus luând telefonul în mână, o să vezi că nu va suna!