Cântecul Suferinței

Prolog

      Alarth trecuse de mult de stadiul în care și-a dorit să simtă fiecare stare, să treacă de la fericire la extaz și apoi să experimenteze tristețea. Le-a simțit pe toate și acum a rămas fără niciuna din ele. Căci într-un final toate s-au dovedit a fi groaznice și nepotrivite, toate l-au schimbat și acum s-a oprit din a se consuma singur.

      A te sătura de sentimente nu e mare lucru, și nu se poate realiza precum orice altceva. E durere la început, e singurătate, tristețe, ură și furie. Dar într-un final nu e nimic și e oarecum un gând liniștitor că te-ai lepădat de toate, până când, într-un final ajungi la concluzia că îți făcea bine să te pierzi în fiecare dintre aceste sentimente nestăpânite, hrănite precum focul cu trăiri care se ard și rămân cenușă în memoria ta. Și te pierzi cu firea și e durere, dar nu-ți pasă căci nu o vezi. Nu vezi nimic, ești orb în fața acestor monștrii și crezi că nu există.

      Și cel mai rău dintre aceștia e fericirea, căci apare precum ceva bun și te doboară apoi se joacă cu tine așa cum un prădător se joacă cu prada sa lipsită de speranță. Și te urăști în subconștientul tău, deși nu știi ce e ura și deși crezi că ești imun sentimentelor. Dar e imposibil să fi imun împotriva a ceva ce nu poți vedea cu ochii, nu poți simți cu atingerea degetelor tale și nu poți să îl guști cu limba ta cea lacomă. Dar fericirea e oribilă și dureroasă și parșivă și te consumă pe dinăuntru precum o otravă dulce și de care devi dependent.

      Dar nu-ți pierde speranța, căci dacă Alarth nu a cedat, nu s-a destrămat și nu a încetat din a exista ai și tu a ta speranță și toată lumea o să îți vadă într-o zi ascunsiunea. Sau, în cazurile nefericite, dar despre care trebuie să vorbesc, va cădea împreună cu tine într-o distrugere iminentă.
Și nu te lăsa învins, nu încă, căci secretul e să speri, să zâmbești chiar și atunci când știi că speranța nu îți mai zâmbește înapoi de mult, că a murit și te privește cu ochi reci, înghețați și pierduți în întuneric.

⁂

      Și în aceea lume, acră precum lămâile, dar frumoasă precum o fantezie povestită de cei mai talentați, în acele ținuturi înghețate sau pârjolite, pustii sau pline de viață, trăiau ființe fantastice, ființe minunate, ființe atât pure cât și impure, ființe cu o gândire de înger sau de demon. Și printre acestea se numără cele trei mari regate în care domnesc următoarele ființe mai mult sau mai puțin omenești. 

Oamenii de cristal:

      Undeva, în adâncul pământului, o piatră strălucitoare, de culoarea mării, într-un fel necunoscut lumii, se trezea la viață. Se crăpa, fascicule de lumină ieșind la iveală, mângâind pământul. Totul era magic și magia se transforma încet în viață. Apoi, pe neașteptate, piatra se sparse în milioane de bucățele micuțe, aproape de mărimea stropilor de ploaie.

      Din interior ieși un copil. Deși, să spunem așa, era abia născut, era aproximativ de statura unui copil de cinci ani, cu un aspect specific acestei vârste și cu o inteligență puțin mai dezvoltată. Această ființă nemaivăzută era îmbrăcată în lumină, cu mici cioburi de cristal în păru-i auriu.

      Cu timpul, mai multe astfel de creaturi s-au născut, și împreună au format un nou popor. Celelalte creaturi care populau întinsul ținut al Hamronului îi numeau creaturile de cristal și așa le-a rămas numele, înspre eternitate, pentru că denumirea lor în limba ce li s-a dat să o vorbească e prea greu de pronunțat și de două ori mai greu de reținut, pentru că diferă pentru fiecare district al țării în care acest popor își duce veacul.

      Aceștia sunt oamenii de cristal, sunt creaturi inteligente, strălucesc cât timp sunt întregi și pier pentru vecie când se sparg.

Imerii:

      Născuți din flăcări și fum, sunt descendenți direcți ai focului, trăiesc pentru a arde, a mistui, a aduce durere și distrugere alături de o mângâiere tainică știută doar de victimele lor.

      Iar istoria lor e simplă. S-au născut într-o zi din contopirea flăcărilor focului etern cu fumul unui vulcan. Au strălucit o dată ce s-au ridicat din foc și fum, aripi fumurii crescându-le din spate, ochii lor având strălucirea unor flăcări mistuitoare. Și au distrus și-au reconstruit și sau ridicat în spirale de lumină și mândrie, dominând ținuturile lor împânzite de flăcări veșnic arzânde.

Imerihii: 

      Frații opuși ai Imeriilor, s-au dezvoltat din ghețuri și au crescut în creaturi albe precum zăpada ori albastre precum cea mai densă și pură apă înghețată existentă pe pământurile lor reci. Și aveau inimi atinse de frig, înghețate, pângărite de o lipsă totală de sentimente. 

      Și erau, desigur, stăpâni peste pământuri reci și domneau în vârfuri de munți încărunțiți. Și erau un popor minunat și aveau dansuri și își venerau regii cum niciun alt popor nu o făcea. 

      Și erau oare toate aceste ceaturi minunate? Desigur, căci orice creație a forței primordiale era minunată și perfectă în felul său imperfect de a fi. Și domneau peste întreg pământul în ținuturile lor și la rândul lor erau domnite de o putere mai mare și mai înțeleaptă decât ar putea fi acestea vreodată.