Cântecul Suferinței

Capitolul unu

       Plouă. Lacrimile cerului se scurg încet pe fereastra închisă a casei de lemn în care Alarth stătea în acea zi. Avea grijă de doi gemeni, Jenifer și Jemars. Mereu i se păru că a avea grijă de copii era ușor, însă cei doi îi dădeau bătăi de cap. 

       — Dacă vă mâncați terciul din farfurie, am să vă cânt un cântec vesel. 

       De obicei copiii se bucurau să audă acestea, căci le plăcea muzica, însă gemenii schimbară o privire și apoi vorbiră la unison:

       — Nu ne place muzica ta. 

       Și au plecat de la masă. Pur și simplu. Tânărul își spuse că nu ar trebui să fie afectat de aceste lucruri negative spuse despre muzica sa, însă, știind cât de sinceri puteau fi cei doi, se simți puțin deznădăjduit. Apoi, se gândi la un lucru. Dacă celor doi nu le place muzica sa, atunci o să cânte până când o să își mănânce mâncarea. Astfel că puse mâna pe arcuș, își ridică vioara, cel mai prețios lucru al său, și începu să cânte. Melodia era una ritmică, nici veselă, nici tristă. Era plină de emoții date doar de sunetele asemănătoare cu niște țipete scoase de vioara atinsă de arcuș. 

       — Oprește-te, nici nu ne-am mâncat mâncarea. 

       Liniște. Alarth îi ignoră complet pe cei doi. Nu le ascultă rugămințile, ba mai mult, începu să își folosească și vocea, lucru foarte rar. Sunetul vocii sale tărăgănate îi părăsea gâtlejul precum un suspin de durere. Se opri puțin, cât să nu fie sesizabil, uimit de propria sa voce. Continuă, totuși, indicând cu arcușul înspre masa pe care mâncarea era încă pregătită, cântând mai departe. Cei doi copii înțeleseseră și oftând se indreptară spre masă. Alarth începu să cânte la un volum mai scăzut, renunțând la voce, încheind cu o plecăciune stângace o dată ce gemenii și-au terminat mâncarea. 

       — Talentul dumneavoastră este de respectat. Și nu mă refer la cântat, îi spuse Jemars îndreptându-se spre camera sa. 

       Punct ochit, punct lovit. Tânărul doar le zâmbi. 

       — Vă mulțumesc mult, stimabile. 

       Aceeași politețe sarcastică. Se gândi la o replică tăioasă, însă se sili să nu spună mai mult decât era necesar. Își făcu de lucru cu mâinile cât timp copiii se pregăteau de culcare. 

       — Încă cinci minute! Dacă nu sunteți pregătiți pe când vin sus, vă așteaptă încă un cântec. Era destul de mândru de descoperirea sa și spre surprinderea tânărului, pe când urcă la ei, gemenii erau deja pregătiți, așteptând în pat. Observând acestea, tânărul surâse.

       — V-am descoperit slăbiciunea, le șopti el amândurora. Dormiți acum.

       Se așeză pe covorul din mijlocul încăperii, așteptând încet ca micuții să adoarmă, după care se ridică și coborî în bucătărie. Cum nu-și permitea să doarmă, își făcu un ceai. Asculta stropii de apă bătând ritmic în geam. Avea nouăsprezece ani, însă deja își căuta de muncă, căci traiul doar din muzică era greu. Pe timpul zilei cânta în parcuri sau la câte-un carnaval, iar peste noapte avea grijă de copii. Era un tânăr respectat, căci nu se auzi niciodată să își făcut treaba prost. Știa cum să se comporte cu fiecare copil în parte. 

       — Abia aștept să-mi obțin licența de cântăreț călător, spuse cu voce tare, mai mult pentru sine totuși. 

       Pentru cântăreți, mai ales pentru cei din poporul oamenilor de cristal, această licență înseamnă foarte mult, instrumentele lor fiind o parte din ei, iar reușita de a cânta bine la acestea le oferă, în esență, o importanță întregii lor ființe.