Lumi ascunse: Confruntarea Regelui

Lumi ascunse: Capitolul 16 - O luptă de încercare?

“Şi cum mă veţi opri, mă rog?” îşi încrucişă mâinile la piept, fiind mai sfidătoare ca niciodată. Deja se săturase de atât de multă vorbărie. Voia să plece odată, iar argumentele lor nu erau destul de puternice pentru a o convinge contrariul. “Orice aţi face... eu voi pleca,” ameninţă ea.

“Iar noi vom fi cu ea!” interveni pentru prima oară, în această discuţie, Meredith. “Noi, adică eu şi Bonnie, suntem cu Angel. Nu putem să îi lăsăm rudele pe mâinilor acelor... monştrii neînduplecaţi. Iar dacă voi nu faceţi nimic, nu sunteţi cu nimic mai buni decât ei,” îi privi convingător şi pătrunzător pe Bătrâni.

“Iar noi...” venise rândul şi ‘gărzilor’ lui Angel, “Suntem tot cu ea,” spuse hotărât Caleb.

Inima îi tresări la auzul vocii lui. Chiar dacă nu trecuse decât câteva minute de când auzise ultima oară acel sunet atât de plăcut, îi fusese dor de el. Mai ales că îi luase apărarea. De această dată era cu ea. Chiar era!

“Ce se întâmplă aici? Vă răzvrătiţi?” întrebă Barath furios, ridicându-se în picioare cu un sunet de scârţâit asurzitor al scaunului.

“Nu ne răzvrătim dacă îmi daţi câştig de cauză,” răspunse Angel calmă şi serioasă. Nu voia să pornească un război între ei şi Bătrâni, nu voia să fie răspunzătoare de alte nenorociri decât erau până în prezent, însă nu putea sta cu mâinile în sân. “Nu vreau să mai lungim mult asta. Sunteţi sau nu de acord ca eu să plec?” îi privi pe toţi cu o oarecare rugăminte, sperând că îi va îndupleca.

Aceştia se uitau la ea ciudat. Păreau a se gândi la propunerea ei din alte unghiuri. Vedea cum aceştia discutau iar la o viteză anormală, dar de data asta nu mai prindea nimic din cuvintele lor aruncate în vânt. Nici gândurile lor nu le putea înţelege. Nu îşi dăduse seama mai înainte, dar la aceştia chiar şi în minte circulau cuvintele cu viteza luminii. Diferea foarte mult de gândirea oamenilor, chiar şi a prietenilor săi.

“Ne-am mai gândit...” spuse serios Barath, “Şi... nu.”

Angel a încremenit. Nu putea crede ce îi auzise urechile. Nu erau de acord!

I-a măsurat pe toţi din priviri, citind pe figurile lor împăcarea. Ei chiar cred că-mi fac un bine dacă mă ţin departe de pericol? Mie sau lumii întregi? Chiar cred că eu voi asculta de bunăvoie ce-mi cer ei? Chiar cred că nu voi reacţiona? Că nu mă voi împotrivi? îi ardea cu putere movul din ochii, flăcări de foc luând locul irişilor albaştri închişi. Încăpăţânarea îşi ocupa locul în voinţa ei, iar sângele îi fierbea în vene, strângându-şi cu o ciudă şi o ură nemăsurabile pumnii; o furie incontrolabilă îi apăruse de nicăieri şi acaparase toate celelalte sentimente. Roşul îşi făcuse apariţia în obrajii ei, iar tremuratul o făcea să pară o frunză în bătaia vântului. Faţa i s-a asprit subit, o cută adâncă apărându-i în mijlocul frunţii şi nasul fiindu-i încreţit, arătând ca un animal de pradă gata de atac. Îşi aruncase privirea arzândă asupra lui Barath şi făcuse un pas hotărât spre el cu ideea de a-l ataca cu toate puterile ei.

Figura acestuia s-a albit deodată, fiind luat prin surprindere de ferocitate lui Angel. Cu fiecare pas pe care ea îl făcea, groaza se citea pe chipul lui. Chiar dacă era el unul dintre Bătrâni, era totuşi inferior ei; era doar un amărât de demon în comparaţie cu Aleasa. “Gărzi!” strigă el după ajutor.

S-a apropiat un grup de douăzeci de ‘oameni’ care, la comanda demonului, i-a tăiat calea lui Angel, unul dintre ei prinzând-o puternic de ambele mâini. Acesta era un bărbat solid, înalt şi urât mirositor; parcă era un câine plouat. Ceilalţi i-au prins pe restul de braţe şi i-au ţintuit locului, fără a avea posibilitatea de a scăpa.