Când începem să trăim?

Capitolul 2

     – Indiferent, egoist... Spune, cum altcumva mai sunt?

     – Hai, Cedric, încetează! Ne certăm dintr-o prostie.

     – Da, din prostia ta! Fata se trezise de câteva ore! Nu poți să îi spui așa repede niște lucruri atât de delicate!

     – Și ce ai fi vrut să îi spun? Că își va vedea părinții imediat? Că a fost în comă patru minute?

     – Nu trebuia să îi spui nimic!

     – Bravo, excelentă soluție! Tu realizezi ce spui?

     Nu am putut să ascult mai mult și am plecat de acolo în fugă. Prietenii mei cei mai buni se certau din cauza mea, iar acesta era un lucru pe care nu îl suportasem niciodată. De parcă nu aveam destule pe cap, acum eram afectată și de cearta lor.

     Cred că mi-au auzit pașii, căci atunci când am ajuns la intrarea în spital m-au ajuns din urmă și m-au strigat la unison. Nu am vrut să le vorbesc în acel moment, așa că m-am întors în sala care îmi fusese cameră pentru patru ani și am constatat că aveam două vizitatoare. Elena și Alicia îmi fuseseră colege și erau cele mai apropiate prietene ale mele. Au izbucnit amândouă în lacrimi atunci când m-au văzut, iar eu le-am sărit în brațe copleșită de emoții.

     – Cum ești? m-a întrebat Elena, în timp ce eu m-am așezat pe saltea.

     – Vie, am spus eu afișând un zâmbet trist și privind în jos. Putea fi și mai rău.

     În acea clipă, nu îmi imaginam ce ar fi putut fi mai rău, dar încercam să mă consolez cu gândul că încă mai aveam prieteni cărora le păsa de mine.

     – V-ați schimbat. Mult.

     Eu și Elena semănaserăm destul de mult fizic în urmă cu câțiva ani, singura diferență notabilă fiind culoarea părului: eu îl aveam șaten, iar ea era brunetă. Acum, însă, aproape că nu mai semănam deloc, semn că ne schimbasem amândouă. Alicia era blondă și avea ochii albaștri, un albastru-gri superb. Își lăsase părul lung și talia i se subțiase; avea un corp de invidiat. Amândouă arătau ca niște tinere adolescente pline de viață și era o plăcere să văd cât de frumoase se făcuseră.

     – Serios? făcu Alicia. Nouă nu ni se pare.

     Am deschis gura să îi răspund, însă am fost distrase de o bătaie în ușă și Elena s-a dus să deschidă, lăsând un bărbat îmbrăcat la costum să intre. Chipul său îmi părea familiar, dar nu îmi aminteam exact cine era, însă spre bucuria mea, s-a prezentat singur.

     – Bună, Evelyna. Sunt domnul Muñoz, avocatul părinților tăi.

     O, da! Îmi aminteam! Domnul Muñoz era un bun prieten de familie și venea foarte des acasă la noi. Era persoana în care părinții mei aveau cea mai mare încredere. Mă întrebam cum de venise la spital să mă vadă.

     – Bună ziua! i-am răspuns eu puțin confuză.

     – Mă bucur să te revăd, sper că ești bine. Și condoleanțe.

     – Mulțumesc.

     Elena mi-a făcut un semn că ea și Alicia se vor retrage, iar eu am aprobat din cap. Am rămas singură cu avocatul, care și-a dres glasul și mi-a spus:

     – Mă aflu aici pentru a-ți comunica unele lucruri pe care s-ar putea să le știi deja. Ca singura fiică în viață a soților Martines, întreaga avere a părinților tăi a intrat în posesia ta în urmă cu patru ani. Acum că ai revenit cum trebuie printre noi, voi avea nevoie de niște semnături pe câteva documente pe care trebuie să le duc la notar, a spus el și a scos un dosar din geanta pe care o purta cu el.