Când începem să trăim?

Capitolul 1

     Cedric s-a apropiat de pat și ne-am putut privi în ochi, apoi domnul Herrera i-a spus pe un ton puțin mai serios:

     – Mă tem că va trebui să aștepți afară.

     – O să fie bine, nu?

     – Uită-te la zâmbetul ei! Va fi bine.

     Cred că m-am înroșit ușor atunci când a vorbit despre zâmbetul meu, dar mi-am revenit repede. Cedric a ieșit și în locul lui au început să apară asistente. Ardeam de nerăbdare să aflu cum ajunsesem acolo.

     O jumătate de oră mai târziu, am avut voie să primesc vizitatori. Abia așteptam să îmi revăd părinții și pe Esther, sora mea. Parcă trecuse o eternitate de când nu îi mai văzusem și speram să nu își fi făcut prea multe griji pentru mine. Eram convinsă că peste câteva secunde aveam să îi văd intrând la mine împreună cu Cedric și Liam, prietenii mei cei mai buni de când mă știam. M-am ridicat în fund, pregătită să îmi primesc familia și prietenii cu zâmbetul pe buze și cu brațele deschise.

     Primul care a intrat a fost Liam, ceea ce m-a surprins puțin, însă nu mi-a displăcut. Mai înalt decât Cedric, blond și cu ochii de un verde intens, a apărut în fața mea cu un zâmbet larg și m-a luat direct în brațe.

     – Mi-ai lipsit, nebuno! mi-a spus în timp ce mă strângea în brațe.

     Mi se părea mie sau vocea i se îngroșase? Ce repede se schimbă băieții...

     Mi-a dat drumul și și-a tras un scaun lângă patul meu, radiind de fericire.

     – Am vrut să mă opresc să-ți iau niște flori ca să nu vin cu mâna goală, dar când am auzit că ți-ai revenit am alergat într-un suflet până aici.

     – E în regulă, am spus eu. Unde sunt ceilalți?

     – Care ceilalți?

     – Mama, tata, Esther... Cedric... Sunt și ei aici, nu?

     S-a uitat la mine puțin încurcat, apoi mi-a spus fâstâcindu-se:

     – Păi... Cedric nu e, o să vină mai târziu sau mâine dimineață.

     – Și ai mei? am întrebat nerăbdătoare.

     – Nici ei, a zis înghițind în sec. Dar o să apară.

     – Am înțeles, am spus eu relaxată. Deci, îmi spui și mie cum am ajuns aici?

     – Nu îți aduci aminte?

     – Nu. Ar trebui?

     Mă uitam la el cu un amestec de confuzie și îngrijorare, însă cu toate astea nu am putut să nu remarc faptul că asemenea lui Cedric, Liam se schimbase foarte mult. Amândoi arătau... arătau ca niște bărbați. Și totuși, aveam doar șaisprezece-șaptesprezece ani...

     – Deci? am insistat eu.

     – Îți voi spune, a oftat el. Dar înainte vreau să vorbesc ceva cu medicul.

     Am rămas singură două minute, timp în care întrebările din capul meu se înmulțeau mai ceva decât bacteriile. De ce nu era familia mea aici? Ce treabă mai importantă avea Cedric de făcut? De ce erau toți atât de sensibilizați de faptul că m-am trezit? Dar mai ales, de ce prietenii mei păreau cu câțiva ani mai mari decât în poza pe care o aveam lângă pat?!

     Timpul s-a oprit pe loc când am realizat că îmi răspunsesem singură la ultima întrebare. Așa ceva era imposibil! M-am ridicat din pat cu viteza fulgerului și am privit în jur după o oglindă, dar nu am văzut niciuna. Simțeam cum îmi creștea pulsul și tremuram la gândul că nu aveam habar cât timp dormisem. Am ajuns în prag și am dat nas în nas cu Liam și cu domnul Herrera.