Tu ce mai faci, motivul meu de dor?
Am să-ți plămădesc, cu ac arzând a Univers, și am să-ți torn emoție in artere, în timp ce-ți cuprind hazardul de emoții care se macină și se rotesc încet, scoțând fum de cărbuni încinși. Sufletul meu se prinde și aprinde de al tău, și flacăra din umbre se ridică, de la cer până la adâncurile nebănuite ale lui, rupând-se scântei și praf de stele până ajunge la infinit.
Nu-i artă chiar puterea de-a povesti plinul din suflet unde-mi ești totul? Nu-i artă chiar nevroza de-a povesti exact? Nu-i artă însuși de-a descrie cu tact, când emoția grea lovește sentimentul latent și plin de dor de nevoi de-ați simți privirea cum tace-n nemurirea clipei dintre noi?
Și-ai cuprins rază de Soare în miezul ființei de-întuneric, iar apoi desculți am șchiopatat sfios privindu-ne și ne-am strigat în abis, ca și cum, timp de milenii ne-am pierdut prin fire de praf rătăcite în neantul formării. Se-ascunde emoția-n sonorități ce descriu un apus de inimă în culorile cele mai pătrunzătoare cu puțină, și sângele-nghețând a dezlumire, pe lângă carne arde, iar oasele curg valsând la flacăra Lunii.
Prin emoția împreunată vibrăm senzații sufletești dezlipite de sublim, în timp ce fug pe ape mult prea adânci ale privirii tale, iar mai apoi te las sa exiști în o mie și una de minute împlinite și repetate până la apus și început de nemărginire în zori, te las să exiști în o mie și una de de cuvinte de dor și de dorință de artă în veșnicia ei purtată de-un altfel de noi, care iubește în al miilea fel de iubire dintre mine și tine.
.
.
.
.
Pașii mei pășind pe pașii tăi-
Pașii nostriii
Nu am ajuns să-mi fie de ajuns..
Să le înconjor simultan lumea.
Pasul meu bate pe loc distanța zâmbetului tău,
-nu ai idee-
Ești sufletul pașilor mei,
Ești traseul pașilor mei.
Iubire,
Iubește pașii mei,
Iubește pașii nostri.
Pașii nostriii pășind pașii lumii.
