23 Decembrie 1567, Franţa.
Dragă jurnalule,
Au trecut deja 7 ani de când am cunoscut-o pe Anastasia. 7 ani în care nu mai ştiu de mine. Am să creez nişte pagini urâte în jurnalul meu amintindu-o căci astăzi este ziua când ea...când ea..ei bine, când ea a murit. A murit sărăcuţa şi cu ea.. a murit şi o parte din mine. Anastasia era o fată specială. A fost una dintre cele mai speciale fete pe care le-am întâlnit şi eu, ca nepreţuitul fiu al ducelui Guillaume Dubort, David-Bernard Dubort, am întâlnit multe fete.
Pe Anastasia am cunoscut-o când am fost cu scumpul meu tată la vânătoare, în inima pădurii, la Bois De Boulogne. Avem un mic conac acolo şi am fost chemat de tatăl meu pentru a întreţine atmosfera şi a socializa cu oamenii de vază ai Franţei din vremea respectivă. Încă cred că acele vorbe au fost nişte minciuni sfruntate pentru a mă ademeni acolo şi a mi-o prezenta pe domnişoara Claire Fredman, fiica unui nobil german. Of, dulcile căsătorii aranjate atât de frecvente în perioada noastră. Trsit e că eram de acord, trebuia să mă însor pentru a duce numele Dubort mai departe şi de ce să nu o fac alături de fata unui bogătan? Astfel averea noastră ar fi sporit şi totul ar fi fost minunat.
Ţin minte că vânătoarea se desfăşura pe parcursul unei întregi săptămâni. Memoria îmi joacă acum unele feste şi nu îmi pot aminti exact data concretă a începerii vânătorii, dar ştiu că eram acolo, la conac, încă de pe 10 septembrie 1560. Hmm, bănuiesc să ajunsesem cu vreo două zile înainte pentru a mai aranja ce era de aranjat şi a le da nişte ultime indicaţii servitorilor. Când am ajuns eu acolo ştiu că totul era cu fundul în sus. Mică grădină din faţa conacului era plină de frunze ce trebuiau adunate, grajdul arăta destul de urât, iar bucătăria era goală. Am rugat-o pe Lola, dădaca mea de când eram mic, să mă ajute puţin cu gospodăritul pentru ca tatăl meu să fie mândru de mine şi să vadă că mă pot descurca şi singur cu aceste mici probleme. Lola m-a ajutat. A plecat din Bois De Boulogne timp de 5 ore şi s-a întors cu un mic echipaj ce nu promitea prea multe, dar am zis să le dau o şansă şi să nu mă iau după aspectul lor. Aveam în faţa mea un băieţandru de maxim 16 ani, un moş care duhnea a alcool, dar părea stăpân pe propriile puteri şi o fată. O fată atât de murdară încât nu i-am acordat prea multă atenţia în primă instanţă, evident, nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce urma să se întâmple.
Am mobilizat echipa şi fiecare a început să se ocupe de serviciul său. Pe băiat l-am pus să aibă grijă de grădină, pe Lola am trimis-o direct în bucătărie, pe bătrân la grajd, iar pe fată am pus-o să cureţe camerele. Fiecare se ocupa de treaba lui, iar eu mă apucasem să-i scriu mamei, ducesei, care era plecată în Germania la o prietenă bună de a ei în vizită Îmi amintesc că era seară şi în salon domnea un miros puternic de friptură de vită amestecat cu vin fiert. Simţeam cum stomacul meu se frământa de plăcere şi nu mă lăsa să mă concentrez la scrisoare. Aveam de gând să mă duc la bucătărie şi să o întreb pe Lola dacă mai durează mult cu masa. Îmi amintesc perfect cum m-am ridicat de pe scaun, cum am strâns toate hârtiile înşiruite pe birou şi le-am îndesat în sertar şi cum m-am întors şi atunci..m-am speriat. Noua mea..cameristă..stătea şi mă fixa cu o privire dintre cele mai nepământene. Parcă putea să vadă dincolo de mine. Am încercat să-mi păstrez calmul, să nu mă las doborât de imaginea ei de fată a .. catacombelor Parisului căci era murdară şi îmbrăcată într-o rochie veche şi ruptă şi să o privesc sfidător că doar asta trebuia să fac ca un stăpân ce eram. Trebuia să mă uit urât la servitorii ce îndrăzneau să mă privească în ochi. Tata mă învăţase asta şi l-am luat mereu ca pe un sfat bun. Mama mereu îmi spunea să fiu bun cu supuşii, dar eu am fost mereu de părere că bunătatea nu-ţi aduce prea multe în viaţă.
