Pe aripile noptii

Capitolul 12

Cand eram mai mica si mergeam cu Kevin si Ashley in parculetul micut din Richland, stiu ca cel mai tare imi placea sa ma dau pe leagan, deoarece credeam ca daca leaganul o sa-si ia avant mai mult, voi simti vantul fluturandu-mi in par si voi avea senzatia ca pot zbura ca pasarile cerului. Imi doream sa stiu cum era sa strabati cerul in lung si lat, sa simti aerul proaspat al libertatii umplandu-ti plamanii in timp ce intreaga lume e la picioarele tale.

Insa in acel moment, senzatia de zbor nu parea deloc asa cum mi-o imaginam. Mai ales cand eram in cadere.

Picaturi mici de transpiratie care imi lipeau parul de frunte, inghetasera datorita racorii noptii si a vantului care sufla cu putere.

Vedeam pamantul apropiindu-se sub mine si atunci, in timp util am reusit sa ma prind de ceva solid. Nu era grinda de care mi-am dorit eu sa ma agat, dar era parasolarul de la fereastra bucatariei, ridicat in sus, astfel, am aterizat pe pamant cu un minim de durere, rostigolindu-ma o singura data in iarba umeda.

M-am ridicat repede si am inceput sa fug spre masina tatei. Am deschis usa care dadea spre locul soferului si am intrat.

Tata isi tinea mereu o pereche de chei de rezerva, sub scanul pasagerului din fata, asa ca le-am inhatat si am pornit motorul.

Cand masina porni, un fior imi strabatuse sira spinarii.

Nu puteam sa cred ca il lasam pe tata singur acolo! Nu stiam ce s-a intamplat cu el si ce i-a facut barbatul acela, dar imaginea lui in momentul cand mi-a strigat sa fug si dupa ce a cazut pe podea fara vlaga, imi impaienjenise mintea. Simteam cum un suvoi de lacrimi ameninta sa iasa. Dar am incercat sa il inabus si sa ignor golul din sufletul meu.

Nu stiam care era motivul, dar cei doi venisera pentru mine. Daca ma intorceam,nu aveam nici o cale de scapare deoarece ceva din miscarile lor perfect coordonate, fetele lor inspaimantator de frumoase, imi spuneau ca nu sunt umani.

Oare acestia erau acei ,, vampiri" despre care toata lumea vorbea?

Masina gonea pe strazile intunecate, iar cu fiecare gand dureros simteam cum apasam mai mult pe acceleratie, incercand sa fug cat mai departe de locul acela nesuferit, care nu cu mult timp in urma a fost casa mea, spatiul in care ma simteam cel mai in siguranta.

Unde aveam sa ma duc? Teoretic nu mai aveam nici o ruda care m-ar putea primi. M-as fi putut duce la Emma sau Kevin, dar daca cei doi s-ar intoarce si i-ar ataca pe vreunul dintre ei asa cum au facut-o cu tata? Nu-i puteam pune in pericol! Nu mi-as fi iertat-o niciodata!

In mintea mea rasunau doar vorbele femeii ,,fetita mea creste". Fetita ei? Mama mea, Ariana Hawkston, murise la nasterea mea si nu am apucat sa o cunosc niciodata. Imi aminteam de pielea sa alba, de parul sau negru - roscat, buzele pline si rosii ca sangele, dintii albi, perfecti, ochii negri ca cerul noptii fara stele, figura inalta, subtire si impunatoare. Nu semana deloc cu mine! Dar puteam vedea asemanarile cu celalalt barbat, trasaturile perfecte ale fetei, dintii albi, cu canini ceva mai lungi decat de obicei si ascutiti. Imaginea acelor dinti infipti in gatul lui tata ma facu sa ma cutremur din nou, creand un nou val de spaima si tristete in sufletul meu.

Vampiri! Oare de aceea se grabea tata sa plece din oras? Oare stia el ceva ce eu nu stiam? Ceea ce era cert este ca el ii cunostea pe cei doi, iar cel mai sigur era ca tatal meu, barbatul pe care l-am admirat intotdeauna ca si cel mai rezonabil si mai inimos om pe care l-am cunoscut, facuse o intelegere, inca dinainte sa ma nasc, cu acestia de a ma vinde pentru asa zisele mele puteri. In acel moment nu simteam nici o putere in mine. Abia reuseam sa imi tin mainile care tremurau, drepte pe volan.

Aveam un nod in gat, iar lacrimile imi curgeau siroaie pe fata, in ciuda eforturilor mele de ale opri. Inspiram si expiram aerul atat de repede incat nu mai intelegeam daca oxigenul mai ajungea intr-adevar in plamanii mei.

Dupa vreo cateva minute in care am reusit sa ma adun, mi-am sters lacrimile si am observat semnul care arata iesirea mea din orasul Richland.

Dincolo de ea urma soseaua ingusta care strabatea padurea Greenwood, atat de deasa si de intunecata, incat nici macar lumina puternica si patrunzatoare a lunii putea sa strabata frunzisul acesteia.

Un fior rece ca si gheata mi-a strabatut corpul cand am intrat in padure, asa ca am pornit aerul conditionat.

In cateva momente, intregul salon se incalzi, relaxandu-mi muschii incordati asa ca m-am afundat in scaunul de piele, incercand sa ma concentrez la ceea ce trebuia sa fac in continuare.

Nu puteam sa am benzina la nesfarsit, cu toate ca pe bord arata ca rezervorul era plin, tata, probabil, avand grija sa pregateasca totul oentru plecarea noastra, iar daca aveam sa ma opresc, imi era frica de posibilitatea ca cei doi sa vina dupa mine.

Inspiram si expiram atat de repede incat nu mai intelegeam daca oxigenul mai ajungea in plamanii mei.

Dar asta era o idee stupida. Deja ma departasem suficient de mult de Richland, patrunzand tot mai mult in padurea, din care de-abia asteptam sa ies, cu toate ca stiam ca nu ajunsesem nici macar la jumatatea drumului.

Din curiozitate si doar ca sa ma asigur, m-am uitat repede in oglinda retrovizoare, ca banuielile mele sa fie adeverite. Chiar eram urmarita.

O umbra se misca in spatele masinii cu o viteza uluitoare, iar pentru o secunda, in lumina trimisa de farurile din spate, am putut distinge fata unei persoane.

Urmatoarele secunde s-au petrecut atat de repede incat abia am reusit sa mai trag o gura de aer.

Ceva greu cazu deasupra capotei, indoind-o spre interior, un urlet asurzitor strapungand intunericul, urmat de sunetele unor zgarieturi pe metalul masinei.

Panicata, mainile mi-au alunecat de pe volan, masina derapand de pe sosea, rotindu-se de cateva ori in aer...