Fum

Capitolul II

Love is a smoke made with the fume of sighs – William Shakespeare

Urăsc cafenelele!

Întotdeauna sunt pline ochi de oameni. Oameni care fac gălăgie. Care râd, bârfesc, vorbesc la telefon, şi vorbesc tare. Unii vorbesc mult prea tare, şi te fac să te întrebi dacă cel cu care sunt la masă este surd.

Totuşi, am noroc cu ploaia. Dacă nu ar fi plouat, toată lumea ar fi fost afară, la aceste măsuţe cu umbreluţe sau sus la balcon. Uneori îmi mai surâde şi mie norocul. Iar acum pot sta singură în ploaie, sub una dintre aceste umbrele.

Stau la aceasta măsuţă din plastic de vreo jumătate de oră, aşteptându-l.

Am cedat, am cerut o cafea, şi mi-am aprins o ţigare. De obicei nu întârzie, iar astâzi sunt dispusă să îl aştept. În plus, nu am altceva de făcut.

Trebuie să ajungă.

Soseşte cafeaua. Îi zâmbesc brunetului care mi-a adus-o şi iau o gură. Mă frig. Acum cerul gurii mă ustură, şi îmi simt dinţii moi. Strâmb din nas şi mai iau o gură. E destul de frig, şi am îngheţat.

Căldura cafelei mă dezmorţeşte, şi îmi simt obrajii calzi. Mâinile şi nasul îmi sunt încă reci, dar obrajii îmi sunt rozali. Buzele îmi sunt sângerii din cauza fierbinţelii cafelei. Trag din ţigare, lăsând aroma de cafea să se amestece cu tutunul. E un gust ciudat, dar plăcut. Atunci când trag din ţigare îmi aduc aminte de gustul unei bomboane.

Nu îmi aduc aminte ce bomboană era aceea. Dar sunt sigură că era o bomboană. Bomboană ce nu mi-a plăcut atunci când am mâncat-o, dar care îmi place acum. Ţigarea mea este o bomboană..

Las fumul să-mi alunece printre buze.

- Elina?

Am tresărit. M-am înecat cu fum şi am început să tuşesc.

Acea voce... Atât de cunoscută. Voce pe care am încercat să o uit. M-am rugat să nu o mai aud, nu o mai vroiam. Nu mai doream să o aud cum mă striga. Vocea aceea îmi spusese atât de multe, bune şi rele. Vorbise în şoaptă, ţipase... Nu o mai vroiam!

Şi acum nu înţelegeam. De ce mă înţepa inima când o auzeam? De ce am tresărit? Nu încercasem în acest timp să nu mai simt asta? Nu, făcusem toate aceste lucruri pentru că mă luase prin surprindere. Asta era!

Mi-am ridicat capul încet, scârbită. Dorindu-mi să fie o coincidenţă. Dar nu. Zâmbetul său strâmb era acolo, unde era şi ultima dată, unde fusese şi prima dată..

- Bună, Loyd, vocea nu îmi tremura, dar nu eram sigură de expresia feţei mele.

- Elina! Strigă el apropiându-se.

Era la două mese depărtare. Îmbrăcat în obişnuiţii lui pantaloni negrii, cu una dintre cămăşile sale gri şi o geacă de piele. Părul său era ca întotdeauna până la bărbie, drept, brunet. Ochii săi căprui erau la fel de sclipitori şi plini de viaţă ca în ziua în care mă sărutase pentru prima dată. Era la fel, nu avea nimic schimbat. Eu în schimb...

- Pot să mă aşez? Întrebă el trăgând deja scaunul din faţa mea.

Am ezitat uşor nervoasă, iar el observă imediat. Se îndreptă şi deveni brusc serios.

- Asta dacă... nu cumva deranjez.

Am clipit derutată şi i-am făcut semn cu mâna să se aşeze. Nu eram în stare să vorbesc.

- Abia dacă te-am recunoscut, îmi spuse el zâmbind. Te-ai schimbat foarte mult...

M-am uitat încontinuu în ochii săi căprui. Cât de mult le simţisem lipsa, iar acum că-i vedeam parcă nu mai erau aceaşi ochi de care mă îndrăgostisem. Şi el se schimbase. Era ceva diferit în felul în care mergea, cum se comporta. Nu mai era acelaşi Loyd pe care îl cunoscusem. Şi totuşi, tot eu eram cea care se schimbase. Inăuntrul lui, era acelaşi, ştiam asta.