Indecent

Capitolul 38

              Trase adânc aer în piept şi ieşi din biroul său cu o expresie forţată de femeie fericită. Braţul lui Damian îi înconjura strâns umerii, ţinând-o aproape de el. Expresia lui nu avea nici urmă de fericire, probabil nu avea să o mai vadă pe femeia de lângă el o lungă perioadă de timp. Dar în sinea sa era bucuros că ea avea încredere în el şi  nu voia să o dezamăgească. Înţelesese că sentimentele ei pentru el erau cu totul diferite faţă de ale lui şi acceptase asta. Îi acceptase până şi alegerea cu care încă nu era pe deplin de acord.

              - Mulţumesc mult! începu ea, imediat ce intrară în liftul gol. Nu ştiu ce m-aş face fără tine.

             Nu-i venea să creadă că avea o astfel de persoană alături. Îi părea rău că nu putea să-l vadă decât ca pe un prieten, dar în acelaşi timp, îi era datoare pe viaţă pentru ce făcea pentru ea. Avea nevoie să se depărteze mult timp, iar Damian era singura persoană în care mai avea încredere acum când boala nu-i mai permitea tatălui ei să lucreze.

           - O să fii bine, da?

            Ea aprobă cu o mişcare a capului şi îl strânge în braţe. Ar fi vrut să-l iubească, dar inima ei deja aparţinea altcuiva. 

           - Ai mai vorbit cu Blair?

            Nu, nu mai vorbise cu ea de două săptămâni. După ce se întorsese din aşa-zisa vacanţă, rupsese orice legătură cu familia Atwell. Îi era dor de Blair, dar nu putea ignora faptul că dăduse vina pe ea pentru plecarea lui Nathan. 

           - Nu... Nici nu cred că vom mai vorbi. Trebuia să-mi imaginez că aşa va fi.

             Pierduse mult prea multe. Nathan îi adusese mult prea multă tristeţe în viaţă, o făcuse să se piardă până şi pe ea însăşi. Nu ştia cu ce greşise atât de mult încât să nu mai existe nici o speranţă către fericire pentru ea. 

            - Nu te învinovăţi pentru asta. Poate se va rezolva totul.

            Aşteptase, sperase, dar totul era la fel. Nu mai avea rost să continue, trebuia să o ia de la capăt la fel cum făcuse şi el. Îi era dor de viaţa pe care o avea înainte să apară el, oricât de monotonă ar fi fost. Măcar nu mai simţea atâta durere.

             - Nu sunt atât de optimistă.

            Îşi sprijini fruntea de geamul maşinii şi aşteptă în linişte până în momentul în care ajunse acasă. Nu avea să-l mai vadă pe Damian o lungă perioadă de timp, nici măcar lui nu-i spusese unde pleacă. De ce ar fi spus? Voia să fie singură într-o lume nouă unde să nu o cunoască nimeni. Bărbatul îi prinse mâna, atrăgându-i atenţia spre el.

            - Eşti sigură?

           - Da, Damian, sunt sigură.

             Aprobă cu o mişcare a capului şi îi dă drumul, lăsând-o să plece. Deschide portiera şi îi zâmbeşte scurt bărbatului înainte să se îndrepte spre intrare. Ocoli liftul din nou şi urcă scările, gândindu-se la toţi oamenii care stăteau mult mai sus decât ea. Prefera să se gândească la lucruri nesemnificative decât să se piardă iar în amintiri. Se opri la câţiva metri de uşă atunci când o văzu pe Sam în faţa ei. Nu mai vorbiseră de câteva zile, trebuia să plece împreună cu Dylan în Londra. Îi spusese că nu mai suportă distanţa dintre ei.