26 septembrie
-Domnisoara Ren, sunteti in regula?
“Nu. Nu sunt in regula. Visez? Nu, sunt treaza. Unde sunt? De ce tipa ea la mine? Stai, nu ma cearta. Glasul ei e duios, ma mangaie. Dar cine e? Cine e domnisoara Ren? A, da. Eu sunt. Ce fac, Doamne, de ce vad in ceata? De ce-mi simt corpul prins in piuneze de podea? Nu, asta nu e podea, e un scaun. Visez?”
In afara gandurilor mele, se mai auzea un bazait agitat in fundal. Voci. Ale altor persoane. Incercam sa le exclud, sa nu le mai bag in seama. Da, doar incercam.
Starea mea de depresie a inceput cu o zi dupa ce Andrew mi-a spus din senin ca e fratele meu. Nu am zis nici eu nimanui. Nu alor mei, nu lui Sunshine sau lui Avril. Pur si simplu. Nu stiu ce era in capul meu. M-am gandit la multe chestii, la lucruri care poate ca s-au intamplat doar in mintea mea. La ce am exagerat, la ce am inteles gresit. Am plans. Nu erau lacrimi de tristete, nu, erau altceva. Ma blocasem asupra unui singur lucru: am fost mintita. De multi. Durea.
Nu am putut dormi deloc de atunci, imi pulsa prea tare cicatricea ca eu sa o pot suporta usor. Am incercat sa potolesc durerea cu pastile, dar fara efecte. Intr-un final, am lesinat la scoala. Acum era deja a doua oara.
M-am gandit, in ultima perioada, la cum ar fi fost ultimele mele luni fara cicatrice. Fara accident. Aceeasi. Dar a ramas la stadiul de intrebare. Imi era frica sa imi raspund. Imi era teama ca inca l-as fi iubit pe Eric, ca inca as fi fost superficiala fara sa realizez asta. Ca nu l-as mai fi intalnit pe Allen. Sau chiar si pe Andrew. Imi era frica sa fiu recunoscatoare sora-mii. Sa fiu recunoscatoare unui complex, pentru ca mi-a dezvaluit adevarul.
Parerea mea despre Andrew, insa, nu se schimbase foarte mult. Nu puteam sa il vad altfel. Ramasese pshihopatul idiot cu niste ochi care parca te omorau. Lent, sadic. Dar nu a zis nimanui, era micul nostru secret. Deocamdata. Probabil ca nici el nu se astepta la altceva. Ne vedeam de vietile noastre, asa ca inaine. Incercam, intr-adevar, sa fim prieteni si sa incepem sa vorbim mai mult.
Mi-am deschis ochii molcom, cu cateva clipiri evanescente. Ma usturau. Nu mai eram in efervescenta clasei. Eram in acelasi loc unde ma trezisem cu doua zile in urma, cand am lesinat prima oara. “La infirmieria liceului, cel mai probabil.” Nu era nimeni in jurul meu. Aveam fata alba, mult mai alba decat de obicei. In obrajii prea-palizi mi se adancira dovezile nesomnului. M-am ridicat de pe patul tare din incapere. “Scandura.” Eram amortita, insa mai mult ma furnica mintea decat restul corpului.
Era o liniste mormantala in acea camera. Ghiozdanul meu zacea aruncat de cineva pe scaunul subred de langa pat. Lumina inunda rareori incaperea. Geamul era prea mic sa o lase sa patrunda. Ceasul de pe peretele vopsit cu var crem nu functiona corect. Tic-tac-ul lui ritmic imi stimula nervii sa functioneze, simtindu-mi capul invadat de agitatia batailor convulsive.
“Si eu ce fac acum? Plec pur si simplu? Cat am dormit aici?”
Usa micuta si veche se deschise. Oricine era, desi a incercat sa apese grijuliu pe clanta, a reusit sa-mi tulbure linistea perfecta cu un scartait alarmant. “La naiba. Mai bine nu te straduiai sa nu faci zgomot.” Nervozitatea mi-a disparut imediat ce am inspirat un miros amarui, fierbinte, de cafea tare. Mi-am dat instinctiv bretonul pe frunte. Allen isi facea loc printre putinele paturi ale infirmieriei, cu un pahar de plastic brun in mana. Incerca sa soarba cate o inghititura fara sa se impiedice in propriile-i picioare. Ma amuza expresia de pe fata lui si gesturile brutale, fara pic de gratie. Ma mir inca ca nu si-a scapat cafeaua.
-Frumoasa din padurea adormita, s-au terminat orele. Hai acasa, porunci brunetul cu un glas neutru, fara duiosie sau ironie.
Ajuns in fata patului meu, mi-a luat o mana, ajutandu-ma sa ma ridic. Avea acelasi parfum, cu miros rece si intepator, piperat. Tricoul sifonat, gri, pe care il purta era strans la baza gatului, ca toate celelalte. Isi ascundea la fel de bine rana ca intotdeauna.
