„De ce ma doare iar? Nu mai trebuie sa ma doara! Nu mai vreau sa ma doara! De ce acum? Am destule pe cap. Nu mai vreau!”
Respiram sacadat, dar incercam sa mentin ritmul in care mergeam. Mi-am amintit cumva de pastilele de durere pe care mi le recomandase doctorul, dar nu le mai purtam cu mine de ceva vreme. Era teribil. Pana intr-un punct am suportat, dar apoi m-am oprit brusc, prinzand si maneca de la camasa lui Allen. „Ma va crede mai nebuna decat par. Fir-ar, conteaza acum? Cum scap de durerea asta? Calmeaza-te Lee. Respira. Totul e in regula. Si mai ales da-i drumul camasii lui.”
Eram un pic mai calma, insa tot nu imi puteam stapani tremurul. Poate ca ma obisnuisem doar cu intepaturile cicatricii. Nu stiam. Allen se uia la mine, nu intelegea ce se intamplase. Abia ma mai tineam pe picioare si nu eram chiar aproape de casa. Eram la minim 10 minute de mers. Mi-am dus mana la frunte, apasand cu putere pe ea. Speram ca nu va mai durea daca fac asta. Intr-adevar, era putin mai bine. Dar doar putin.
-Lee, esti bine? Hei. Ce ai? Lee!
Era mult mai speriat decat mine. Eu stiam ce se intampla si ce aveam, insa el nu putea decat sa se holbeze la reactiile mele ciudate, convulsive. Nu ma puteam misca, oricat m-ar fi indemnat el sa fac asta. Era oribil.
Rasuflam. Imi era destul de greu sa vorbesc, trebuia sa strang din dinti ca sa nu tip. Cat de tare putea sa doara? Extrem. Mai rau decat daca in acel moment m-as fi taiat intr-un cutit. Mai rau decat daca mi-ar fi oasele rupte. Teribil.
-Uhm, Lee? Pot sa te ajut cu ceva? Zii, nu ma supar. Unde doare? Ce ai?
Nu ma miscam din acel loc, desi brunetul tipa disperat in fata mea. Eram inghetata. Am reusit sa vad ca Allen la vreo jumatate de metru si-a inchis umbrela si si-a bagat-o in ghiozdan, asa uda cum era. Nu ii mai pasa ca avea sa isi murdareasca cartile. Nu mai ploua, dar eu singura nu as fi remarcat. El veni drept in fata mea, uitandu-se la mine. Era mai speriat decat inainte, acum ca paream transportata de pe o alta planeta. „Da, am uitat sa il previn ca sunt cam nebuna odata cu prezentarile de rigoare.”
Imi lua mana tremuranda care inca era pe langa corp si si-o impleti cu a lui. Chiar daca o avea calda, mai mult ma racea. Durerea mea se mai domoli un pic la atingerea lui, atat cat sa nu mai fie nevoie sa imi tin dintii inclestati.
-Hai acasa, Allen! i-am zis, aproape soptit, incepand sa merg pe drumul bine cunoscut, fara sa cad.
-Sigur. Esti mai bine? rasufla el usurat.
-Cat de cat. Daca se poate spune...
-Ti se intampla des? ma intreba, intelegand de fapt ce ma durea.
-Aproape mereu ma inteapa. Dar sunt unele momente cand o face atat de tare, incat nu mai pot nici sa respir. Ca acum.
Inca mai aveam mana intr-a lui. „Nu. Nu. Nu. Nu profit ca ma doare ca sa ma tina de mana. Problema e ca nu vreau sa imi dea drumul. O va face insa. Curand. Foarte curand. Iar eu din nou voi fi singura.”
-Aha. Eu niciodata nu am patit asta. Ce-i drept, cicatricea asta mi-am facut-o cand aveam 15 ani si ceva cred. Prin clasa a noua. Cine ar fi crezut ca nu imi va trece? Eram asa un copil prost.
Stia ca imi face bine sa-mi distraga atentia vorbind. Si cum o putea face mai bine decat cu trecutul lui?
-Locuiam in alt oras – incepu din nou sa spuna - ma mutasem de aici acolo de cam sase ani. Obisnuiam sa fiu luat in ras mereu din cauza muzicii pe care o ascultam. Eram numit „Allan-satanistul” de catre mai bine de jumatate de clasa. De asta nu am suportat cand mi-ai zis Allan atunci cand ne-am cunoscut. Cui ii pasa de elefanti? Aia sunt departe, nu au nicio legatura cu mine.
