Cu ochii umezi, m-am uitat in sus la chipu-i modelat perfect, de 18 ani. El ma privea bland, cand deodata observ cum buzele incep sa i se miste:
-Hei, hei! Nu spune asta! Cu sau fara cicatrice, esti o persoana minunata!
-Nu! Nu spune asta pentru ca stiu ca nu sunt! Nu am nevoie de mila nimanui! Nu imi trebuie sa fiu iubita din mila sau din alte tampenii, compatimire, vina! Defapt... stiu ca nu pot fi iubita cu tampenia asta de pe fruntea mea! Mi-am promis ca nici in oglinda nu ma voi mai uita, dar pana si o idioata ca mine stie ca nu va schimba cu nimic daca ignor problema, asa ca... ma uit in oglinda sau nu... cicatricea nu dispare de la sine!
Imi tremura vocea, iar acum, cand scriu, imi tremura si mana. Erau momente de tensiune inimaginabila, in care abia eram in firea mea. Eram disperata si deliram. „Oare innebunesc? Doamne, de ce ii spun lui toate tampeniile pe care nici macar nu stiu cand imi trec prin minte! Ce am?”... Salvata sau nu de telefon. Ma suna mama:
-Da? ii raspund eu cu surprindere in glas.
-Kristen, draga mea, avem niste vesti proaste...
-Iar vesti proaste? Ce e bun in ultima vreme in viata mea?
-Hai nu vorbi asa...
Avea vocea de parca abia se abtinea din plans. „Chiar s-a intamplat ceva rau?”
-Scumpo, a murit bunica.
-Cum? De asta ati plecat si pe mine nu m-ati luat?
-Nu, Kris. Dimineata ne-a chemat, spunandu-ne ca e bolnava si sa o ducem la spital, ceea ce, cred, stiai si tu. Ne-am pregatit cat am putut de repede, am incercat sa te trezim, am luat-o pe Sunshine din oras si am plecat intr-o graba cum nu stiam ca eram in stare. Cand am ajuns, bunica era la masa, iti scria un bilet. Tie! Am incercat sa o luam de pe scaun, dar a protestat, spunand ca nu se deplaseaza pana nu termina biletul... cand l-a terminat, era deja prea tarziu. Inima ei cedase. Am chemat repede ambulanta, sperand ca se mai putea face ceva, dar nu au putut. Mi-a spus sa iti dau biletul, sa nu il citesc eu inainte, sa mi-l arati tu cand vei fi pregatita. E sigilat, nu iti fa griji, stiu ca nu mai prea ai incredere in mine.
-Oh, mama! Imi pare atat de rau! E numai vina mea! Daca nu as fi fost eu, bunica n-ar mai fi scris acel bilet, ar fi ajuns la timp la spital si nu ar mai fi murit!
-Kristen, nu gandi asa! Nu e adevarat!
-Ei, ba e!
-Nu ne certam acum pe tema asta. Scumpo, nu ai nicio vina. Roaga-l pe Eric sa te aduca la Spitalul De Vest, stiu ca e mai indepartat, dar era cel mai apropiat de casa bunicii. E cu tine?
-Da, mama. Il rog imediat. Pa! Nu mai plange!
-Bine, incerc!! Pa.
Si a inchis brusc. Probabil nu dorea sa ii aud bocetele in telefon. A fost cea mai sentimentala convorbire cu mama din ultimele luni. Nu mai avea acel accent de ura propriu-zisa, iar eu m-am conformat si i-am vorbit ca o adevarata fiica. L-am rugat pe Eric sa ma duca la spital, fara sa ii dau amanunte. Mi-am sters puternica lacrimile din obraji, pregatindu-mi vocea sa ii reproduca convorbirea mea tragica cu mama.
