15 septembrie
Ploua. Simțeam cum mi se izbesc de timpan stropi calzi și umezi, cum mi se fluidizează-n auz ploaia. Nu era rece, de fapt atmosfera era una placută. Demult nu o mai simțisem așa, punând presiune asupra fiiinței mele. Într-adevăr, nu era o zi obișnuită. Nu îmi păsa prea mult, dar până și pentru mine începutul anului la un alt liceu însemna alt ceva decât un nou an școlar. Simplu. Nu aveam emoții, nu îmi tremura mâna. Sau dacă o făcea, era imperceptibil. Mă bucura faptul că nu trebuie să merg din nou pe drum spre școală cu Sunshine. Ma evitase mai mult decât de obicei după ce am surprins-o în momentul acela de slăbiciune, deci o săptămână nu vorbise cu mine. „Pot trăi cu asta.”
Plecam de acasă încet, însetată de a simți ploaia. Nu mai avusesem liniște în gânduri de ceva zile, mereu mintea imi zbura la târgul lui Andrew sau la Allen. Amândoi aveau talentul de a-mi invada creierul, atât cât acesta mai putea funcționa. Dar în acel moment, nimic nu mai conta. Eram doar eu și o nouă zi. Fără umbrelă, o uitasem. Aveam să ajung udă, dar mi-am amintit că hanoracul îmi era depozitat in geanta prea goală. Nu eram oricum îmbrăcată prea elegant. Obișnuiții adidași, blugi negri si un tricou simplu, cu imprimeu. Nu îmi amintesc culoarea acestuia, dar nu contează. Deși mă mutasem la liceul nou pentru a nu fi nerecunoscută de foștii colegi, cam realizam că aveam să fiu privită ca ciudata noii clase. Nu renunțasem încă la bretonul meu, însă îmi lăsasem părul să depășească nivelul umerilor. „Oare să ascund cicatricea? Sau să le zic din prima de ea? Rămâne de văzut. Oricum nu îmi respect niciodată planurile.” Cu riscul de a-mi uda telefonul, i-am trimis mesaj lui Avril, urându-i succes in noul an. Și ea avea școală nouă, ba chiar trebuia să se acomodeze cu mai multe lucruri decât mine.
Băgând telefonul înapoi în buzunar, mi-am auzit numele aproape întreg strigat de cineva, de la o distanță nu foarte mare.
-Lee Ren, mișcă-te mai repede sau te arunc în baltă!
Era o siluetă de baiat, însă umbrela îi acoperea chipul. Nu îi puteam distinge identitatea numai după timbrul vocii, chiar dacă acesta nu era unul comun. Am mers în același ritm, ca și cum l-aș fi ignorat. Străinul își dădu umbrela la o parte, eu reușind în sfârșit să îl recunosc. Nicio surpriză.
-Allen Noah, să te văd!
Când am ajuns în sfârșit lângă el, l-am surprins cu o figură ciudată, holbându-se la mine. „Ce naiba? Nu sunt așa ciudată. Sunt doar... fir-ar, udă!”
-Bună și ție, dragule, i-am zis pe un ton sarcastic. Ai de gând să îmi împrumuți și mie umbrela ta?
-Nu, scumpo.
A început să râdă ca un prost, închizandu-și umbrela. „Tu ești un prost, nu doar precum unul. Măcar vom fi doi uzi in prima zi de școală.”
-Ești pregatită? De școală cu mine mă refer, nu de a fi aruncată în baltă.
Am dat din cap aprobator. „De ce trebuie să merg cu el? Eram bine singură.” Își dădu capul mai în față decât avea corpul, incercând să îmi prindă privirea. „Sau ... să mă admire, de ce nu?” Râdeam în sinea mea ca o proastă, când l-am auzit împiedicându-se. Am pufnit zgomotos.
-Auzi, Lee, vreau să te întreb de ceva vreme. De ce porți bretonul ăla așa, pe față, mereu?
Din instinct, am verificat dacă era în regulă. „Pff... Mai rău nici că putea să fie. E ud, al naibii... dar măcar e la locul lui.”
