15 iulie
„Nu mai vreau sa simt nimic! Lumina imi inunda camera si chiar nu mai pot suporta. Am uitat de vremea cand toti ma apreciau. Asa e. Da. Nu mai exista. A trecut. Toti mi-au spus sa nu ma schimb. Ca cicatricea nu conteaza. Si ... stiu ca au dreptate. Dar nu pot sa o ignor! Nici pe ea si nici pe Sunshine. Dar ce sa le spun lor? Ca totul e din cauza ei? Nu pot. Nu le pot spune asta. Si-au pierdut sperantele in mine, de ce sa si le piarda si in ea? Ea merita mai mult. Mi-e mila de ea. Trebuie ca eu sa stau in intuneric, aici, inchisa in propria-mi minte pentru ca ea sa straluceasca, acolo, afara, cu prietenii mei si.... Eric. Si totusi de ce? Nu o pot intelege. E mult mai frumoasa si mult mai inteligenta, mai descurcareata si mai ... altfel. De ce nu e multumita? De ce nu poate lasa invidia asta? Vrea si mandria mea? Sau si orgoliul meu? Astea sunt printre putinele lucruri pe care nu le va putea lua de la mine. Si e mai bine asa decat sa raman o persoana goala. Insa.... dupa tot ce s-a intamplat, de ce nu o pot uri inca? Vreau sa o urasc, sa nu mai simt durerea pe care mi-a provocat-o. Dar de ce? Poate pentru ca Sunshine e sora mea? Nu cred. In anumite circumstante iti poti uri familia. Chiar daca familia tot familia ta ramane. Si nu o poti schimba, nici alege.”
Stateam intinsa pe patul meu rece, in camera mea rece, in lumea mea de gheata. Gheata din atmosfera imi patrundea prin pori si se topea, multumita furiei mele fierbanzi, cand am simtit ca o persoana imi invada cu calm spatiul. Intra mama, incet... incet... atat de incet incat m-a enervat.
-Ce vrei? am intrebat-o cu tonul neatent, chiar daca eram atenta la tot ce facea, la fiecare miscare – si ea stia asta.
Nu mi-a raspuns. Puteam simti noi adieri pe fruntea-mi acoperita de bretonul negru mat. Imi deschise geamul. Probabil ca aerul meu inchis se extinsese si ajunsese pana la ei, caci de altfel ma indoiesc ca ar fi facut asa ceva. Mi-am mutat instantaneu privirea spre a ei. A mea nu mai era rece, ci era in mod surprinzator mirata si plina de afectiune. Nu stiu de ce. A mamei era plina de ura. Dorea poate sa cred ca inca era suparata pe mine ca mi-am vopsit si tuns parul lung, blond si drept. Acum aveam o forma a parului care se potrivea cu starile mele: negrul mat imi scotea in evidenta palitatea, bretonul pe o parte imi acoperea integral cicatricea care inca ustura si imi provoca dureri noaptea, si lungimea pana la umeri era comfortabila. Nu era chiar urat. Dar nu se compara cu prosperitatea dinainte. Cum de altfel, nici eu nu mai eram aceeasi persoana. Poate ca ceva din mintea mea imi spunea ca nu de asta era suparata pe mine, pentru ca ea nici inainte nu era o persoana asa materialista. Credeam ca exista un alt motiv pentru acele priviri de ura pura. Era asa – o ura neintemeiata, bazata pe un fapt inexistent, dar cum nu se poate mai real in mintea ei.
In acel moment de discomfort total intra in camera Sunshine, sora mea, care nu ma indoiam ca dorea sa o cheme pe mama la ea.
-Kristen, e cineva la usa pentru tine.
„Cum? Pentru mine? Nu cumva e pentru tine... pentru ca ti-ai insusit tot ce era al meu.” M-am oprit din comentat in mintea mea, pentru ca deja privirea imi era atintita cu dispret spre saraca Sunshine.
-Cine e?
Eu speram cu toata ardoarea de care eram in stare in acel moment sa fie Eric. Sa se intereseze de mine, sa ma mai vada odata.
-Pai cum cine? Prietenii tai. Jace si Avril. Ai uitat ca inca mai ai prieteni? mi-a spus, accentuand aceasta ultima fraza.
„Sincer, da am cam uitat, daca stau si numar de cate ori ai iesit tu cu ei. Ce? Nu te mai suporta?”. Eram atat de dispretuitoare si irascibila cu sora mea, poate pentru ca tot ce spunea ea era cu subinteles si ca eu receptam totul tare si clar. Dar... cum am spus. In adancul sufletului, nu o uram.
