16 septembrie
„Nu stiu. Nu stiu. Ce vrea baiatul asta sa faca din mine? Vrea sa ma innebuneasca de tot? Mi-a zis la multi ani. Primul. Nu stiu cum a aflat. Nu stiu de ce s-a despartit de Sushine. Vreau sa aflu. Trebuie sa aflu, nu il voi lasa sa isi bata joc de mine asa. Sau el nu isi bate joc de mine? Oare chiar ia treaba asta cu santajul si cu trecutul meu si al trupei in serios? Si cum de sunt atat de conectate una de cealalta... Ma doare capul. Nu asa ar trebui sa imi incep ziua. Si totusi nu ma pot gandi decat la mesajul lui Andrew.”
Nu putusem inchide ochii in acea noapte. Urma sa am gravate cearcane pe fata chiar de ziua mea, dar cui ii mai pasa? Kristen cea veche nu ar fi acordat atata atentie mesajelor satenului. Ar fi asteptat ca lucruruile sa se intample de la sine. „Cum insa sa pot eu face asta din nou, dupa ce ma mint de doua luni ca nu mai sunt aceeasi? Nu asta e solutia. Alta e. Trebuie sa fie.”
Mi-au fost trimise mesaje cu urari de la toti prietenii. Eric. Avril. Jace. Desi incercam sa nu ma emotionez prea tare din cauza lor, simplul fapt ca nu uitasera de mine ma bucura, ma facea sa plang.
Cand am vazut o ora normala la ceasul ce atarna de peretele monoton, am inceput sa ma pregatesc fara prea mare tragere de inima. O noua zi in acea clasa. Trebuia sa deschid din nou acea usa veche, de pe care vopseaua cadea. Aveam sa ascult din nou de Christian toate pauzele, pentru ca de ieri imi dadea impresia ca nu avea sa ma lase in pace prea curand. Eram al naibii de indecisa. Voiam ca lumea sa ma priveasca ca pe o fata normala, sa scap de complexul cicatricii. Si in acelasi timp nu imi doream multi prieteni falsi si lume in jurul meu care sa vorbeasca mereu despre tot ce ii bate capul. Nu mai auzisem nimic de la Allen de cand ne-am separat la intersectie cu o zi inainte. Voiam sa il vad, ma gandeam mereu si la el. Si imi batea inima.
Am plecat spre scoala fara sa vorbesc cu nimeni din casa mea. M-am strecurat pe langa tata care isi lua micul dejun. Sunshine dormea dusa, probabil ca isi pusese in minte sa chiuleasca chiar de la prima ora reala. Nu aveam emotii in legatura cu profesorii sau cu colegii mei. Atat timp cat nu reprezentam barfa zilei nu imi pasa de ei. Ma gandeam chiar sa ma asez undeva singura in banca, dar mi-am amintit ca nu era niciuna in plus si Allen era singurul pe care il cunosteam cat de cat. Abandonasem din secunda doi planul de a-l evita pentru a nu-i strica reputatia cu mine. Egoismul meu nu ma lasa sa fac asta... si cu cat ma gandem mai mult la planul meu idiot, cu atat eram mai hotarata.
Afara nu ploua, cum se intamplase cu o zi inainte, insa se simteau simptome de toamna precoce. Fiind inca devreme, am luat-o pe drumul ocolit. Nu mancasem acasa si imi era foame, asa ca am fost atenta la orice alimentara as fi gasit. Insa nu era niciuna pana la cea de langa scoala, fiind nevoita sa ma multumesc cu o briosa de la un fast-food.
Allen lipsi la prima ora. Dupa ce am facut cunostinta cu profesoara, am fost trimisa in banca si uitata acolo. Era bine, insa ma ingrijora absenta brunetului. „Nu se simte bine? Dar ieri parea sanatos-tun. Poate n-are chef de ora. Dar daca a patit ceva?”
Cand ora se incheie si profesoara de engleza parasi clasa, nu m-am putut abtine sa nu ii trimit un mesaj dur in care sa il cert ca nu s-a prezentat la prima ora si sa il chem la scoala.
„Iti faci griji pentru mine?” mi-a raspuns intr-un mod total neasteptat.
„Da”, i-am trimis mesaj inapoi, fara sa fiu sarcastica.
„Ma bucur sa aud asta, hehehe. Voi fi acolo pana sa inceapa a doua ora de curs. Acum du-te si vorbeste si tu cu vreun coleg. Nu mai fi timida, geniule.”
