Spune-mi cum să te distrug

CAP 10 - Chiar am ceva pentru tipele care nu vor să aibă de-a face cu mine

Nenorociți nu îți vor binele.

Mama a fost mereu condusă de bunătatea oamenilor,a văzut mereu părțile lor bune,habar nu avea ce fel de om se ascundea sub masca aia de "înger" binevoitor.

Nu era nici pe departe așa ceva,ci era diavolul însuși,trimis să ne termine încet,dar sigur.Să o termine,mai exact.
Mama avea sufletul prea bun ca să nu treacă cu vederea toate rahaturile pe care el le făcea.

Eu eram ca și invizibilă,eram doar o puștoiacă în ochii ei,una care habar nu avea ce înseamnă cu adevărat viața și grijile.

În ochii lui,eu eram un obstacol.Totul se dădea între mine și el,iar atunci când nu mai rămânea nimic de spus între noi,trecea la mama,și tot ce ținuse în el se revarsa asupra ei.

Mama nu a avut curajul necesar ca să pună piciorul în prag,așa că am făcut-o eu în locul ei.Și nici acum nu simt vreo remușcare pentru ce am făcut.

Au rămas doar urme.Nimic altceva.Sau imprimat peste tot pe mine și în mine,și pur și simplu au decis să rămână acolo,reamintindu-mi în fiecare zi ceea ce făcusem.

Sirene de poliție,oamenii strânși în jurul meu,căldură imprimată de casa ce ardea.Am plecat din oraș acoperite de întunericul nopții,dar o parte din mine va rămâne mereu acolo,cu el,în casa aia.

Eram terminată fizic,iar nenorocitul meu de creier nu se gândea decât la ce tocmai sa întâmplat în supermarketul acela și cine dracului era Marny.

Ar fi trebuit să îl termin.Ar fi trebuit să ma opresc doar atunci când își dădea ultima suflare.Si dacă Jake nu intervenea,a naibii sa fiu dacă nu aș fi făcut-o.

Nu îmi pasă cine era.Dacă voia să își ia revanșa,îl așteptam cu brațele deschise.
Aveam deja mâinile mânjite.Orașul ala îmi ascundea acum toată durerea.Fiecare clipă de fericire,fiecare lacrimă,fiecare durere.

Casa aia dispăruse,dar nu și amintirile.Dar nu și durerea,dar nu și el.El era încă viu în coșmarurile mele.O simțeam în fiecare bătaie a inimi,în fiecare nerv,în fiecare amintirile neplăcută.

Mi-am întins mâinile deasupra capului,ca să mă dezmorțesc.Scaunele din camioneta asta nenorocită nu puteau să fie mai inconfortabile de atât.
Au atâția bani,dar nu își pot lua o mașină care nu pare să se descompună la fiecare kilometru pe care îl parcurge.

Jake abea dacă își mai amintea să clipească.Lacrimile i se uscaseră în colțurile ochilor.Era prezent fizic,dar psihic încă era prins în supermarketul ăla.Era prins în amintiri dureroase.
Pieptul îi urca atât de lent,încât părea că nu are suficient oxigen.

Degetele lui au strâns și mai tare volanul,dar au început să tremure.Și-a luat privirea de la drum ca să le privească.A căzut într-un râs isteric și a lovit cu toată puterea volanul.

Abea dacă am văzut o altă mașină trecând pe lângă noi.Străzile erau aproape pusti,iar nori de furtună ăpăruseră de nicăieri.

Azi chiar era una dintre cele mai proaste zile ale mele.Ultimul lucru de care mai aveam nevoie acum era să fac un accident.

Mi-am întors privirea spre el.Trebuia să știu cine era această Marny,de ce era atât de importantă pentru ei,înainte ca nenorocita asta de camionetă să îi scape de sub control și să ne trezim oprindu-ne într-un copac.

Mi-am deschis gura,vrând să găsesc un afurisit de răspuns la toate întrebările ce îmi hoinăreau chiar acum prin minte,dar nu cuvintele mele au ieșit pe gură primele,ci ale lui.

-Nu contează cine-i Marny,dacă asta voiai să întrebi.Conrad căuta de ani buni o scuză ca să se răzbune pe mine.Și acum a găsit-o,spune ultima parte mai mult pentru el.