,,A iubit foarte mult, dar a fost rănită. Acum inima ei este bandajată cu ură"
Stormy
Razele de lumină care au pătruns în încăpere mă trezesc, iar parfumul așternutului care mă înconjoară îmi provoacă fluturi în stomac. Ciudat sentiment, am crezut că au murit de mult. Îmi afund fața în pernă și nu pot trece cu vederea mirosul bărbatului cu ochi negri care este îmbibat în aceasta. Deschid ochii și observ că nu mă aflu pe canapeaua din birou, acolo unde am adormit, ci în patul brunetului din dormitorul său. Fiecare colț din cameră îmi trezește amintiri. Nimic nu s-a schimbat aici, același mobilier și așternuturi negre care îmi provocau frisoane la început, acum mă fac să vreau să nu mai plec de aici.
Observ cum ușa se deschide încet și închid rapid ochii, dar cât să îl pot vedea pe brunet. Probabil că bărbatul crede că încă dorm și nu dorește să mă trezească.
Ajunge în fața ferestrei și trage draperiile întunecând camera. Pare că nu vrea să mă mai trezesc. Păcat că razele de soare care au intrat mai devreme pe fereastră au fost mai rapide ca și el.
Se apropie de pat și se așază pe marginea acestuia. Mă privește atent, după care își plimbă palma de-a lungul mâinii mele.
—Data viitoare când te prefaci că dormi, nu îți mai mișca pleoapele, spune râzând.
—Nu va mai exista o data viitoare, Marko! Este ultima oară când mă vezi în patul tău, îl anunț dându-i mână la o parte. Și că tot veni vorba, ce caut în dormitorul tău?
—Aseară când m-am întors cu pătura adormise-i. Stătea-i ghemuită și m-am gândit că nu-ți este bine acolo, așa că te-am adus aici, îmi explică acesta zâmbind.
Mă privește atent de parcă îmi analizează fiecare milimetru de pe chip. Este calm, prima dată după mult timp. Starea lui de spirit îmi invadează rapid și mie corpul. Nu mai m-am simțit de mult atât de odihnită, iar chipul lui înainte de a mă trezi este cel mai bun medicament.
—Ai dormit bine?
Am simțit când m-am trezit mirosul lui pe pernă. Cred că înainte de a mă aduce aici a avut grijă să îmi de-a cu parfum perna. Făceam asta înainte mereu. Cum să îi spun că nu am mai dormit atât de bine de mult timp? Cum să îi spun câte nopți pierdute am avut în lipsa lui?
—Se putea și mai bine!
—Știu, dar am ales să dorm pe canapea.
Îmi dau ochii peste cap și mă ridic din pat. Mă urmărește cu privirea cât timp îmi caut hainele prin cameră.
—Hainele tale sunt la spălat, în caz de asta cauți.
—Erau curate, îl atenționez nervoasă. Nu era necesar sa faci asta. Și de ce ai făcut-o mă rog?
Mă privește atent și mă analizează din cap până în picioare.
—Îmi era dor să te văd în cămășile mele.
Off, Marko! Acum trebuie să aștept să mi se usuce hainele ca să pot pleca? Nu pot rămâne aici... deși mi-aș dori acest lucru. De ce încă te mai vreau după toate rănile pe care mi le ai provocat?
—Hai jos! Am pregătit micul dejun, se ridică brunetul poziționându-se în fața mea.
—Nu voi coborî așa îmbrăcată.
Ar trebui să mă corectez și să spun ,,așa dezbrăcată,,? Off, Marko!
—Suntem singuri acasă, Stormy. Înafară de mine nimeni nu te poate vedea așa... sau mai goală de atât, zâmbește în colțul gurii lăsând loc de interpretări.
—Trebuie să îți reamintesc că nu mai este treaba ta cine și cum mă vede?
Se apropie de mine și îmi prinde cu o mână încheietura, iar pe cealaltă și-o plimbă delicat pe linia maxilarului meu.
—Va fi întotdeauna treaba mea. Nu voi renunța la tine indiferent de ceea ce se va întâmpla.
—Ai renunțat, Marko! Ai plecat și ai rupt orice legătură cu mine!
—Doar pentru că nu am mai vorbit, asta nu înseamnă că nu m-am gândit nonstop la tine. Am fost nevoit să nu mai vorbesc cu tine pentru că îmi făceam rău singur de fiecare dată când vorbeam. Am vrut să renunț de multe ori la misiune doar pentru simplul fapt că muream de fiecare dată când îți auzeam vocea tristă și conștientizam că este numai vina mea. Am vrut să ne fie bine, dar am înrăutățit lucrurile, oftează sacadat. Vreau să le repar.
Ținem mult unul la altul, dar cred că nu este timpul nostru. Eu un haos pentru gândurile lui, el otravă pentru sufletul meu. Când iubești ești într-un război continuu și trebuie să ai grija de inima ta.
—Mergem? își ridică o sprânceană.
O iau înainte nervoasă și cobor scările rapid. Nu pot rămâne oricât de mult ne-am dori amândoi. Nu vreau să mă otrăvesc singură cu iubirea lui din nou. Cu cât sunt mai aproape de el, cu atât îl vreau tot mai mult.
—Unde pleci, îl aud strigând în urma mea.
—Acasă, Marko!
—Vei pleca doar în cămașa aia? Ești aproape dezbrăcată, încearcă să mă atenționeze.
—Și care este problema ta? Trebuia să te gândești la asta înainte să-mi fi dus hainele la spălat, mă răstesc la el.
—Ești nebună! își dă ochii peste cap poziționându-se în fața mea. M-am gândit că vei pleca, de aceea am încuiat ușa, râde făcându-mi semn spre aceasta. Sunt cu un pas înaintea ta... de fapt cu doi, zice fluturându-mi telefonul în mâna sa.
Îmi dau o palmă mentală și îl privesc cum se îndreaptă spre canapea. Îl urmez cu scopul de a-mi recupera telefonul și poate de a suna pe cineva a ieși de aici.
—I-a uite, tocmai ți-a scris Andrew! Ce drăguț! Te întreabă ,,Ce faci?,,
—Marko, dă-mi telefonul! strig la el.
—Stai să îi răspund băiatului ăsta, Stormy. Nu mai fii nepoliticoasă, se amuză. ,,Bine, i-au micul dejun cu Marko,, Oare să îi spun că ne-am împăcat? mă ironizează tastând.
Mă ridic pe vârfuri și încerc să îi iau telefonul din mână. Brunetul se urcă pe canapea, iar eu îl urmez.
—Nu te mai agita, nu pot să scriu.
Prind telefonul, însă mă dezechilibrez atunci când încerc să îl trag din mână. Marko mă prinde de mijloc și rămân susținută doar de acesta.
—Dă drumul la telefon, altfel cădem amândoi, îmi atrage atenția amuzat.
Știu că nu mă va lăsa să cad, așa că trebuie să îmi recuperez ceea ce îmi aparține. Încerc să îmi susțin greutatea în mâna sa și trag mai tare de telefon. Marko nu se lasă mai prejos și ține strâns de obiect, însă asta îl dezechilibrează și cădem amândoi pe canapea.
Sunt la nici cinci centimetri depărtare de chipul său. Îi simt respirația pe buze și simt cum pieptul său se ridică și coboară. Poziția în care suntem este deloc confortabilă, iar pe el cu siguranță la durut mai tare impactul. Și-o merită oricum! Nu trebuia să se joace cu mine.
Încerc să mă ridic, dar sunt prinsă de brațele bărbatului care mă țin strâns.
—Dă-mi drumul Marko, îi șoptesc conștientizând distanța dintre noi.
—Nu, nu ai zis cuvântul magic.
Îl privesc nervoasă și îl rog politicos să îmi de-a drumul.
—Marko Adams, te rog să îmi dai drumul, acum! zâmbesc fals.
Își trage o mână, dar mă ține strâns cu cealaltă.
—Te-am rugat frumos, ce mai vrei acum? Scară la cer? îl iau peste picior.
Își fixează privire pe buzele mele și deja știu ce vrea... să își ia gândul de la asta!
—Nu vreau scară la cer, dar știu cum mai putea duce până acolo, îmi face cu ochiul.
Îmi dau ochii peste cap și îl privesc.
—Sărută-mă și îți dau drumul, concluzionează.
Deja exagerează!
—Spune-mi că glumești! De fapt nu o spune, este oricum o glumă proastă!
Își trece un deget peste buzele mele și apoi își fixează delicat mâna în părul meu. Simt cum mă sufoc, iar atracția devine din ce în ce mai mare. Buzele noastre se apropie, în ciuda faptului că mă opun, inima mea deja a luat-o razna și nu îmi mai pot controla corpul, totul numai din cauza lui. Inevitabilul se produce și simt cum fiecare bucățică din mine își revine încetul cu încetul.
Rămân cu capul pe pieptul lui după ce ne îndepărtăm din sărutul care a durat prea puțin pentru timpul pierdut departe unul de altul. Mirosul pielii sale îmi aduce aminte de atât de multe momente frumoase. Îmi sărută tandru fruntea și mă mângâie ușor pe păr.
—Rămâi te rog și nu mai pleca niciodată, mă roagă jucându-se cu mâinile în părul meu.
—Marko, nu mă ruga asta!
—De ce?
—Fiindcă voi accepta...
Mă privește atent și un zâmbet îi apare pe chip. Suntem în antiteză. El este mulțumit de răspuns, iar eu mi-aș fi dorit să nu fi zis asta.
—Mi-a fost tare dor de tine, îmi șoptește la ureche.
Îi inspir mirosul din nou și mă ridic de pe canapea. Mă prinde de mână și se ridică lângă mine, strângându-mă în brațe. Atingerea lui mă arde, iar asta numai din cauză că îmi resping inima care bate la el în piept.
—Coborâm? Chiar îmi este foame, îi zâmbesc vrând să ies din situația în care mă aflu, iar el îmi confirmă din cap și ne îndreptăm spre bucătărie ușor.
Kara și Nero mă întâmpină cu bucurie atunci când coborâm scările. Aseară nu știu unde au fost, deci acum este prima dată când ne revedem după mult timp. Se pare că le-am lipsit.
Mă așez la masă lângă brunetul care nu m-a scăpat o clipă din privire până nu m-am așezat pe scaun. Îl privesc în ochi văzând o sclipire în irisurile sale negre atunci când facem contact vizual.
Se pare că voi avea un mic dejun minunat și asta numai din cauza prezenței lui la masă. Zâmbesc din senin, iar asta îi atrage atenția bărbatului. Aleg însă să rămân tăcută atunci când își ridică o sprânceană așteptând să îi spun motivul acelui zâmbet. Știu că și-a dat seama oricum. Marko întotdeauna mi-a înțeles tăcerea și a știut ce am, fără să-i spun prea multe cuvinte. Am considerat întotdeauna asta un avantaj pe care îl are în fața mea.
Terminăm de mâncat, iar după ce strângem masa, urc înainte spre dormitor. Nu durează zece minute și brunetul apare în cameră cu rochia mea.
—Este gata, mă anunță așezând-o într-un colț de pat.
—Minunat, șoptesc.
Mi-aș fi dorit să mai stau, dar cred că cel mai bine ar fi să plec. Trebuie să ajung acasă și mai apoi la birou. Am multă treabă azi.
Marko se apropie de mine și mă prinde delicat în brațele sale. Îmi ridic privirea spre chipul său, iar acesta îmi fixează imediat ochii.
—Mi-a fost atât de dor de ochii tăi albaștrii, oftează. Nici nu îți poți imagina cum a fost să văd atâția ochi pe lângă mine, dar să ii caut pe ai tăi în fiecare privire și să nu-i găsesc pe nicăieri. A fost foarte dureros.
În cele din urmă se pare că distanța nu poate distruge ceea ce Dumnezeu leagă. Iar revederea poate fi atât de dulce, chiar dacă doare atât de tare. Răbdarea este cheia. Pentru că atunci când va veni momentul potrivit, va fi foarte frumos și va merita așteptarea.
Aș rămâne în brațele sale mult și bine, dar din păcate trebuie să-l anunț că trebuie să plec.
—Marko?
—Da, îmi răspunde sărutându-mă scurt pe buze.
—Trebuie să plec...
—De ce? mă întreabă calm fără nicio reacție necontrolată.
—Pentru că am treabă.
—La birou?
—Da.
—Acum nu mai ai! mă sărută din nou coborând pe gât.
—Marko?
—Șhhh.
Simt cum un roi de fluturi se joacă la mine în stomac când brunetul ajunge cu sărutările pe clavicula mea. Nu știu dacă pot opri asta și nici dacă vreau să îl opresc.
_______________
Îmi pare rău că postez atât de rar, dar chiar nu am timp să scriu. Sunt foarte ocupată cu liceul, ceea ce îmi ocupă mai mult de jumătate din zi.
Ma bucur ca am primit atât de multe mesaje cu privire la carte. Sunt foarte fericită că vă place ceea ce scriu. Aștept părerile voastre cu privire la acest capitol. Ador să vă citesc comentariile, iar răsplata voastră pentru munca mea se poate vedea în numărul de vizualizări, steluțe și comentarii. Va pup! ♡♡♡