Helene Devernay stătea sprijinită pe un munte de perne de satin, împrăștiate peste cearceafurile de pe pat și privea bustul bronzat și musculos al lui Stephen David Elliott Westmoreland, conte de Langford, baron de Ellingwood, viconte de Ashbourne și al cincelea viconte de Hargrove. Acesta luă cămașa lăsată pe marginea patului cu o seară înainte și o îmbrăcă.
– Mai mergem la teatru săptămâna viitoare? îl întrebă ea.
Stephen o privi surprins în timp ce-și înnodă eșarfa la gât.
– Sigur că da. Se apropie de oglindă și-i întâlni privirea în timp ce aranja capetele de mătase până ce formă o fundă perfectă. De ce mai era nevoie să întrebi?
– Fiindcă stagiunea începe săptămâna viitoare și Monica Fitzwaring vine în oraș. Mi-a spus croitoreasa care lucrează pentru ea.
- Și? zise el privind-o fix în oglindă; trăsăturile feței nu-i trădau nici o reacție. Helene oftă și se sprijini într-un cot, apoi spuse pe un ton puțin dezamăgit, da sincer:
– Gurile rele spun că îi vei face în sfârșit propunerea pe care atât ea, cât și tatăl ei, o asteptau de trei ani.
– Asta spun gurile rele? întrebă el degajat, dar își înălță ușor sprâncenele, semn prin care i se traducea foarte discret, dar eficient dezaprobarea pentru Helene, deoarece punea în discuție un subiect pe care el îl considera oricum în afara preocupărilor ei.
Helene remarcă mustrarea nerostită și avertismentul sugerat, dar profită de ceea ce se numea, de câțiva ani, pentru amândoi, o legătură deosebit de deschisă și plăcută.
– În trecut au existat zeci de zvonuri că îți ofereai mâna câte unei femei aspirante, comentă ea în șoaptă, dar până acum nu te-am rugat să-mi confirmi sau să negi vreuna dintre ele.
Fără să-i răspundă, Stephen se întoarse de la oglindă și luă haina de pe șezlongul cu tapițerie înflorată, o îmbrăcă, se apropie de pat și, în sfârșit, își concentră atenția asupra femeii care stătea întinsă pe el. Privind-o de sus simți cum iritarea începe să i se topească. Sprijinită într-un cot, cu părul ei de aur curgându-i valuri-valuri pe spatele gol și peste sâni, Helene Devernay oferea o priveliște încântătoare. Era inteligentă, directă și sofisticată, calității care, puse la un loc, o făceau o amantă delicioasă atât în pat, cât și în afara lui. știa că această femeie era prea practică pentru a nutri speranțe secrete în privința vreunei oferte de căsătorie din partea lui, lucru care nici nu se lua în discuție dată fiind situația ei; Helene era prea independentă ca să dorească sincer să se lege de cineva pe viață – trăsături care le întăreau și mai mult legătura. Cel puțin el așa gândise.
– Acum îmi ceri să-ți confirm sau să neg că i-aș face vreo ofertă Monicăi Fitzwaring? fu întrebarea lui.
Helene îi surâse seducător, gest care, de obicei, îi făcea trupul să-i răspundă corespunzător.
–Da.
Stephen își puse mâinile în șolduri și o privi cu calm.
- Și dacă spun da?
- Atunci, domnul meu, ți-aş spune că faci o mare greșeală. Ții Ia ea, dar aceasta nu este iubire sau pasiune subită. Ea nu-ți poate oferi decât frumusețea, rangul și perspectiva unui moștenitor. Nu are, ca tine, puterea voinței sau inteligenta și, cu toate că ar putea ține la tine, nu te va înțelege niciodată. Te va plictisi în pat și în afara acestuia, iar tu o vei intimida, răni și mânia.
- Mulțumesc, Helene. Trebuie să mă consider norocos că dovedești un asemenea interes pentru viața mea particulară și că ești atât de dornică să-mi explici cum ar trebui să mi-o trăiesc.
Replica lui caustică o făcu să se întristeze puțin, dar își păstră zâmbetul pe buze.
— Poftim, vezi? Sunt irevocabil avertizată și împiedicată de acest ton al tău, dar Monica Fitșwaring ar fi ori complet zdrobită de el, ori jignită fatal. ÎI privi cum încearcă să pară mai dur, dar tonul îi deveni extrem de politicos, înghețind-o.
— Scuzele mele, doamnă, zise înclinându-și capul în semn de respect, dacă ți-am vorbit vreodată pe un ton altcumva decât respectuos.
Helene se agăță de haina lui și încercă să-I tragă pe pat, lângă ea. Nu reuși și își retrase brațul, dar nu renunță la subiect, zâmbind și mai convingător, pentru a-I calma.
— Tu nu vorbești nimănui altfel decât respectuos, Stephen. De fapt, cu cât ești mai agasat, cu atât mai „politicos" devii până ce devii atât de respectuos, de calculat și de impenetrabil, încât efectul este alarmant. S-ar putea spune chiar... înfiorător! Helene se cutremură pentru a ilustra, iar Stephen zâmbi forțat. Asta am vrut să spun, explică ea tot zâmbind. Când te înfurii și devii rece știu cum... Helene rămase cu răsuflarea întretăiată când îi simți mâna grea strecurându-se pe sub cearceaf, acoperindu-i sânul și dezmierdându-i sfârcul provocator.
– Nu doresc decât să te încălzesc, zise el, iar ea îl cuprinse de gât și-l trase pe pat.
- Și să-mi distragi atenția.
- Cred că o haină de blană ar reuși mai bine să facă asta.
- Să mă încălzească?
- Să-ți distragă atenția, răspunse el imediat și o sărută, după care începu plăcuta operațiune de a o încălzi și de a schimba, pentru moment, subiectul.
Se făcuse aproape ora cinci dimineața când ajunse din nou să se îmbrace.
- Stephen? șopti ea somnoroasă, pe când el se aplecă și o sărută pe frunte, înainte de a pleca.
- Mmm?
- Trebuie să-ți mărturisesc ceva.
- Fără mărturisiri, îi aminti el. Am fost amândoi de acord cu asta de la început. Fără mărturisiri, fără acuzații, fără promisiuni. Așa am dorit amândoi.
Helene fusese de acord, dar în această dimineață simțea că nu mai suportă.
- Mărturisirea mea este că Monica Fitzwarring mă face enervant de geloasă.
Stephen oftă și rămase pe loc, știind că ea era hotărâtă să-i spună ceva, dar nu o ajută în acest sens. O privi curios.
- Îmi dau seama că ai nevoie de un moștenitor, începu ea, surâzând ușor stânjenită, dar nu putea să renunți la căsătoria cu o femeie care să pălească în comparație cu mine? Cu cineva care să fie mai arțăgoasă? O arțăgoasă cu un nas ușor colorat și cu ochii mici mi-ar fi foarte pe plac.
Stephen nu rezistă umorului ei, dar ar fi dorit ca subiectul să fie clasat definitiv, așa încât spuse:
- Monica Fitzwarring nu e o amenințare pentru tine, Helene. Nu mă îndoiesc că știe despre legătura noastră și nu ar îndrăzni să se amestece, chiar dacă și-ar închipui că poate.
- Ce te face să fii atât de sigur?
- S-a oferit să-mi dea această informație, răspunse el și, văzând că Helene nu părea convinsă, adăugă: Fiind interesat să pun capăt îngrijorării tale și acestui subiect, adaug că am deja un moștenitor excelent în fiul fratelui meu. Mai mult decât atât, nu intenționez să mă conformez tradiției nici acum, nici în viitor, adică să mă încătușez cu o soție pentru unicul scop de a produce un moștenitor legal cu propriu-mi trup. Pe măsură ce Stephen se apropia de finalul discursului sincer, vedea cum chipul ei trece de la starea de surprindere la cea de amuzament. Următoarea ei remarcă făcu explicită starea de confuzie în care părea că intrase.
- Dacă nu o vei face doar pentru a produce un moștenitor, ce alt posibil motiv ar avea un bărbat ca tine să se căsătorească?
Stephen ridică din umeri sugerând că oricare dintre motivele pentru a se căsători i se părea absurd, ridicol și inutil.
- Pentru un bărbat ca mine, răspunse el, ușor amuzat, dar nereușindsă mascarea sfidarea față de farsa dublă a binecuvântării instituției căsătoriei și a sfințeniei acesteia - două iluzii care încă planau în interiorul lumii sofisticate și fragile în care trăia - nu exista nici un motiv care să mă ademenească la a face acest pas.
Helene îl studie cu atenție și curiozitate, cu o oarecare îndoială amestecată cu înțelegere.
- Mereu m-am întrebat de ce nu te-ai însurat cu Emily Lathrop? În afara frumuseții și a siluetei ei renumite, este una dintre puținele femeii din Anglia care posedă cu adevărat calitățile originii și educație din abundență, făcând-o pe deplin demnă de a intra în familia Westmoreland și de a-ți oferi un moștenitor. Toată lumea știe că te-ai duelat cu soțul ei pentru ea, totuși nu l-ai omorât și nici nu ai luat-o de soție un an mai târziu, după ce bătrânul lord Lathrop dăduse ortul popii.
Stephen păru înveselit de limbajul ei deplasat la adresa morții lui Lalthrop, dar atitudinea lui față de duel rămase indiferentă ca și a ei.
- Lalthrop isi băgase în cap ideea prostească de a-i apăra onoarea lui Emily și de a pune capăt zvonurilor la adresa așa-zișii iubiți. Niciodată nu voi înțelege de ce bietul bătrân m-a ales pe mine dintr-o legiune de candidați valabili.
- Oricare metodă ar fi folosit, e evident că vârsta a fost criteriul dominant în mintea lui.
Stephen o privi interesat.
- De ce spui asta?
- Pentru că măiestria ta în mânuirea pistolului și pe câmpul de duel sunt legendare.
- Orice copil de zece ani ar fi învins într-un duel cu Lalthrop, spuse el, făcând abstracție de laudele privind calitățile lui. Era atât de bătrân și de firav, încât cu greu putea să ridice pistolul și să-l mențină pe loc. Se folosea de amândouă mâinile.
- Așa că l-ai lăsat să plece de pe Rockham Green fără nici o zgârietură?
- M-am gândit că ar fi fost nepoliticos din partea mea să-l ucid, date fiind circumstanțele.
- Dacă ținem cont de faptul că el te-a obligat să te duelezi, chemându-te să vii cu martori, a fost foarte frumos din partea ta că ai afirmat că nu țintiseși corect, pentru a-i cruța mândria.
Gândindu-se că ar fi putut găsi altă explicație pentru un rateu, deși stătuse la douăzeci de pași de adversar și trăsese intenționat în aer, în loc să țintească spre lordul Lathrop, Helene spusese încet.
- Vrei să spui că erai cu adevărat iubitul lui Emily Lathrop? Că te simțeai vinovat?
- Ca păcatul însuși, răspunse el sec
- Aș putea să-ți pun o pun o întrebare, domnul meu!
- Poți să o pui, specifică el încercând să-și disimuleze nerăbdarea de a încheia vădita ei preocupare pentru viața lui particulară.
Pretinzând că este cuprinsă de îndoială, Helene privi aiurea, parcă încercând să-și adune curajul, apoi îl privi cu un zâmbet seducător, stânjenitor de ademenitor pentru el dacă nu ar fi fost urmat de focul încrucișat al întrebărilor atât de revoltătoare, încât îi viola până și standardul liberal al decorului luptei dintre sexe.
– Ce avea Emily Lathrop în plus ca să te atragă în patul ei? Reticiența lui la prima întrebare fu eclipsată în totalitate de reacția negativă la următoarea. Vreau să spun, făcea ceva anume cu tine, sau pentru tine, sau îți facea ceva ce eu nu fac când sântem în pat?
– De fapt, răspunse el întinzându-se leneș, Emily facea ceva ce-mi plăcea în mod deosebit.
Nerăbdătoare să afle secretele unei alte femei, Helene nu luă în seamă sarcasamul tonului lui Stephen.
– Ce-ți făcea anume, ca să-ți placă în mod deosebit?
Privirea lui se opri sugestiv asupra buzelor ei.
– Să-ți arăt? o întrebă, iar când primi confirmarea se aplecă asupra ei sprijinindu-și brațele într-o parte și cealaltă a trupului ei, astfel încât coapsele îi ajunseră la câțiva centimetri deasupra capului ei. Ești absolut sigură că vrei să participi la o demonstrație? o întrebă seducător în șoaptă. Când o văzu că dă din cap, parcă invitându-l să se calmeze, rămase la granița dintre exasperare și amuzament.
– Arată-mi ce-ți facea ea și ție îți plăcea în mod deosebit, șopti la rândul ei, mângâindu-i brațul cu mișcări incitanta. Stephen îi arătă, acoperindu-i gura cu palma, speriind-o cu această "demonstrație" făcută cu zâmbetul pe buze.
– Se abținea să-mi pună întrebări ca tine despre tine sau alcineva și asta îmi plăcea în mod deosebit.
Helene îi întoarse zâmbetul, cum putea, sub pavăza palmei lui, iar ochii albaștri păreau acum măriți de uimire și necaz, remarcând totuși în tonul lui avertismentul imbatabil.
– Ne-am înțeles, frumoasa mea curioasă?
Ea dădu afirmativ din cap încercând să preia inițiativa printr-o mișcare delicată cu limba în intetriorul palmei lui. Stephen râse de această nouă ademenire, dar își pierduse cheful de jocuri intime și de conversații; o sărută pe frunte și plecă.
Afară ceața groasă coborâse în noapte și ici-colo, pătura cenușie era pătrunsă de câte o lumină de la felinarele de pe stradă.
Stephen preluă hățurile de la lacheul care-l așteptase până atunci și mâna perechea de cai roibi, care loveau cu copitele nerăbdători să plece și-și scuturau coamele mătăsoase. Era pentru prima dată că ajunseseră la oraș; Stephen îi lăsă liberi la trap, observând că animalele erau foarte capricioase pe timp de ceață. Orice părea că îi distrage atenția cailor: de la tropăitul copitelor pe strada pietruită, până la umbrele prelungi ale stâlpilor de iluminat. Atunci când o ușă se auzea trântită la stânga, păreau că sunt gata să o rupă la fugă. Stephen strănse frâiele și întoarse trăsura pe strada Middleberry.
Caii erau la trap rapid și păreau acum mai liniștiți. Deodată o pisică mieună plelung și răsturnă un cărucior cu fructe, trimițând avalanșa de mere rostogolindu-se de-a latul trotuarului. Demonul nopții se dezlănțui: câinii urlau, caii alunecau și se speriaseră nechezând și o siluetă veni din întuneric împleticindu-se dinspre ușa localului, dispăru în spatele altor două cărucioare oprite pe margine... apoi se materializă direct în fața trăsurii lui Stephen.
Acesta strigă, dar era prea târziu.