Amnezie

Capitolul XI

Stephen își ridică ochii de pe scrisoarea pe care o citea și-l salută pe tânărul blond, în jur de treizeci de ani, care se apropia de el.

- Îmi cer scuze fiindcă ți-am întrerupt vacanța la Paris, îi spuse lui Matthew Bennett, dar chestiunea este urgentă și destul de delicată, astfel încât necesită atenția ta personală.

- Sunt bucuros că pot fi de folos, milord, răspunse avocatul fără ezitare. Contele îi făcu semn spre un fotoliu de piele din fața biroului său, iar Matthew se așeză, fără să fie surprins sau ofensat că bărbatul care-l chemase, dintr-o vacanță de care avusese mare nevoie îl făcea acum să aștepte până ce-și va fi citit corespondența. Generații de-a rândul familia lui Matthew avusese privilegiul să reprezinte familia Westmoreland în orice problemă juridică, iar, după cum știa prea bine, Matthew urma să fie generos recompensat financiar de fiecare dată când contele de Langford îi solicita asistenta.

Deși Matthew era cel mai tânăr membru al familiei care avea firma de avocați, era rodat în toate afacerile clanului Westmoreland și cu câțiva ani în urmă fusese chemat să se ocupe de o problemă personală, neobișnuită a fratelui contelui, ducele de Claymore.

Cu acea ocazie Matthew se simțise ușor intimidat și puțin in dezavantaj, când răspunsese chemării ducelui, apoi se înroșise subit când auzise despre ce misiune era vorba. Oricum, acum era destul de matur și mai pregătit, de asemenea încrezător și bucuros că poate face față oricărei probleme „delicate" a contelui acum nici măcar nu mai era surprins de catalogarea chestiunilor pentru care era contactat.

Așteptă răbdător să afle ce detaliu „urgent" trebuia să obțină și era gata să-și dea părerea pentru orice schimbare a unui contract sau chiar a testamentului.

Dată fiind folosirea termenului „delicat", Matthew se gândea că e vorba de ceva foarte personal - probabil stabilirea unei sume de bani și donarea vreunei proprietăți a contelui în favoarea uneia dintre amantele lui cunoscute, sau putea fi vorba de un cadou în scopuri caritabile, care trebuia să rămână confidențial.

Stephen se decise să nu-I mai facă pe Matthew să aștepte și puse deoparte scrisoarea venită de la administratorul domeniului Northumberland.

Își rezemă capul pe spătarul fotoliului său, privi absent tavanul frumos decorat al încăperii înalte și trecu cu gândul de la scrisoarea administratorului la problema mai complicată a lui Charise Lancaster. Tocmai se pregătea să-i vorbească, dar intră un valet bătrân, pe care Stephen îl recunoscu a fi fostul om-bun-la-toate al lui Burleton. Acesta tuși cu subînțeles, parcă scuzându-se, și-i spuse pe un ton politicos, ușor neliniștit:

- Domnișoara Lancaster insistă să se dea jos din pat, milord. Ce să-i spunem?

Stephen îl privi pe valet, fără să miște capul, surâse, fiindcă știa că tânăra se simte deja mai bine și zise:

- Spune-i că nu intenționez că o las să coboare din pat toată săptămâna. Voi trece să o văd după cină.

Conștient că tânărul Matthew Bennett nu știa ce să creadă, atât de mirat, de șocat și de nelămurit părea, gândind apoi că ar fi putut trage o concluzie total eronată din remarca Iui, Stephen se hotărî să trateze problema cât se putea de direct.

- Se pare că m-am ales cu o logodnică, începu el.

- Cele mai sincere felicitări, spuse Matthew.

- Nu e logodnica mea, ci a lui Arthur Burleton.

După o pauză scurtă, timp în care Matthew se strădui să găsească un răspuns adecvat la această mărturisire bruscă, zise: