-Mai explică-mi și mie o dată unde mergem, îi cer fratelui meu, în timp ce ne aflăm în mașină.
-Of, las-o baltă! Ți-am mai explicat de trei ori și tot nu ai înțeles!
-Nu pot să cred că am acceptat să merg! spun eu lovindu-mă peste frunte.
-Nu pot să cred că te vaiți atât! Nici nu au trecut zece minute de când am plecat și deja mi-ai făcut capul calendar!
-Bine, spun eu bosumflată, atunci nu mai spun nimic.
Ar fi fost de un milion de ori mai plăcut să merg cu Damian, cel puțin el m-ar fi lăsat să conduc! Oare ce a vrut să spună aseară în legătură cu Serena? Telefonul începe să îmi sune și aproape că îl scap pe jos atunci când îl scot din buzunarul blugilor.
-Da?
-Hei, neața! Am venit la tine să vorbim, dar... lasă-mă să îți explic!
-Să îmi explici? Stai puțin, nu te aud prea clar, trecem printr-o pădure.
-Da, să îți explic! Ai tot dreptul să fii supărată pe mine și...
-Ce tot spui acolo? De ce să mă supăr pe tine? întreb eu confuză.
-Păi... ai zis că trebuie să vorbim.
-Da, așa e. Speram că ești treaz și mă vei suna înainte să plec. Trebuia ca părinții mei să fie prezenți la nu știu ce eveniment în seara asta, într-un alt oraș, dar nu pot lipsi de la serviciu și având în vedere că eu și Rye nu facem nimic toată ziua... ne-au trimis pe noi. Mă voi întoarce mâine, sper că nu te superi că am plecat atât de brusc.
-Nu, deloc. Asta era tot?
-Da, și sunt foarte agitată!
-Va fi bine, vei fi cu Rye. Poate chiar va fi distractiv.
-Mă îndoiesc.
-Să îmi trimiți poze. Unde veți dormi?
-La un hotel. Vorbim mai târziu, mă sună mama! spun eu repede, atunci când aud un bipăit în ureche.
-Ok.
-Alo?
-Ce faceți draga mea, e totul bine?
-Da. S-a întâmplat ceva, am uitat ceva?
-Am uitat să vă dau invitațiile, dar o să vi le trimit prin mail ca să le puteți descărca. Le-am lăsat la firmă, le trimit imediat ce ajung.
-Ok.
-Să mă sunați când ajungeți și să aveți grijă de voi!
-Așa vom face. Pa! Ne trimite invitațiile prin mail, îi spun lui Rye, le are la firmă.
-Ai emoții?
-Puțin... Nu puteam să îi refuz, mai ales după scena de ieri cu Serena...
-Fii puțin mai optimistă, poate chiar o să îți placă!
-Sper să fie mâncare bună.
Rye începe să râdă, iar eu dau drumul la muzică. Ne certăm zece minute în privința melodiilor, apoi îmi caut căștile prin buzunare și mi le bag în urechi.
Ajungem la hotel la ora prânzului și ne instalăm în camera luminoasă.
-Eu vreau patul de lângă geam! spun eu și mă trântesc pe salteaua moale. Nu pot sta în cameră toată seara?
-Nu, nu poți.
-Ah, merita să încerc.
Ne aranjăm hainele pentru diseară pe umerașe, facem câte un duș rapid, apoi mergem la restaurant să luăm prânzul, căci ni s-a făcut foame încă de când eram în mașină. Abia apuc să mă odihnesc și să vorbesc cu Damian, căci trebuie să mă pregătesc să merg la coaforul unde mama își făcuse programare. Îl invidiez pe Rye; el nu trebuie decât să se îmbrace și e gata!
Îi trimit lui Damian o mulțime de poze în care mă prostesc, căci mă plictisesc groaznic la coafor, apoi, când sunt gata în sfârșit, mă întorc la hotel și îmbrac rochia roșie pe care mi-a cumpărat-o fratele meu în urmă cu o lună.
-Ai invitațiile pe mail, da? mă întreabă Rye înainte de a ieși din cameră.
-Le am.
Scot telefonul și mai verific încă o dată să am invitațiile. Abia acum, citindu-le, aflu că scopul venirii noastre aici este participarea la aniversarea firmei unui vechi coleg de facultate al tatei, despre care țin minte că ne-a povestit destul de multe când eram mici. Rye îmi deschide ușa și luăm liftul până la parter, unde se află sala de evenimente. Îmi întinde brațul și eu îl prind cu o ușoară ezitare, apoi pășim în sala imensă și frumos decorată. Suntem conduși la masa noastră, unde ni se alătură în scurt timp patru perechi de domni și doamne de aceeași vârstă cu părinții noștri; probabil alte cunoștințe de-ale lor. Bănuiala mi se confirmă atunci când o femeie îmi spune că semăn extraordinar de bine cu mama, moment în care privirile celorlalți de la masă se îndreaptă asupra mea și a lui Rye. Se pare că nu pot merge nicăieri fără să atrag atenția...
După ce stăm puțin de vorbă cu lumea, începem să mâncăm. Nu m-am simțit niciodată mai tensionată ca acum, nici măcar la aniversarea firmei soților Conner. Este ora șapte, sper să plecăm de aici cât mai repede, tot ce vreau este să dorm și să mă întorc acasă.
-Mă duc să iau niște aer, îi șoptesc lui Rye, care se ridică imediat și mă urmează pe terasă.
-Ai pățit ceva?
-Doamna de lângă mine s-a dat cu un parfum mult prea dulce, mi se făcea rău dacă mai rămâneam.
-Vrei să facem schimb de locuri?
-Am putea... Deși cred că o să îmi petrec majoritatea timpului pe terasa asta.
-O să miroși fum de țigări.
-Nu mă deranjează.
-Pe mine da, mă duc înăuntru.
Ce mă fac eu cu Rye? Întotdeauna a avut o problemă cu mirosul de țigări, însă nu mă plâng, dacă nu era el probabil că acum aș fi fumat în continuare. A trecut totuși ceva timp de când m-am oprit... Am început să fumez după moartea lui Carter, aveam impresia că e singurul lucru care mă poate calma, însă m-am înșelat. Cynthia a încercat să mă convingă să nu o mai fac, însă puterea de convingere a lui Rye a fost mult mai mare. Am reușit să mă ascund de el doar două-trei luni, apoi a simțit mirosul impregnat în hainele și în părul meu și a început să mă bănuiască. Și-a ieșit din minți când i-am confirmat bănuielile, dar tot el a fost cel care m-a ajutat să scap de acest viciu. Dacă o să aibă copii, sper să fie cel puțin la fel de cuminți și normali ca el, altfel nu vor avea o viață ușoară!
După cum am spus, îmi petrec o mare parte din timp pe terasă și Rye încearcă să mă convingă să mă întorc la masă, dar fără prea mult succes.
-Bine, atunci nu-mi dai de ales.
-Poftim?
-Dansezi? mă întreabă el și îmi întinde mâna.
-Rye...
-Nu accept un refuz.
-Ești de groază! spun eu râzând și dându-i mâna mea. Partea bună e că nu mă cunoaște nimeni pe aici...
Acum dansul nu mai îmi pare atât de dificil, iar eu nu mai sunt la fel de rigidă ca la început. E chiar plăcut să dansez cu fratele meu, îl iubesc nespus de mult și știu că mereu îmi va fi alături. N-am dansat niciodată cu Damian, oare cum m-aș simți cu el? Presupun că mi s-ar părea destul de romantic, cu Carter am făcut-o numai la balurile organizate de liceu, dar atunci eram mai mică și nu realizam cât de frumos poate fi să dansezi cu o persoană dragă.
-Te descurci din ce în ce mai bine, îmi șoptește Rye încântat.
-Nu fac prea multe, doar mă mișc după cum conduci.
-Nici nu trebuie să faci mai mult. De fapt ba da, să zâmbești!
Îi îndeplinesc dorința și îi zâmbesc, întrebându-mă cum ar fi fost viața fără băiatul ăsta enervant și grijuliu lângă mine. Ar fi fost plictisitoare, îmi spun eu și îmi sprijin capul de umărul lui atunci când melodia devine mai lentă.
Mă întorc la masă alături de el cu o stare mult mai bună decât mai devreme și ne așezăm pentru a servi felul principal, făcând schimb de locuri, așa cum ne-am înțeles. Poate că nu e chiar atât de rău pe cât mă așteptam... Oare Damian ce mai face? Îmi scot telefonul pentru a-i scrie, însă constat că s-a descărcat. Îl bag înapoi în gentuță și mă duc la candy bar, căci simt nevoia de ceva dulce. Îl văd pe Rye cu o farfurie plină cu prăjiturele și îi șoptesc, trecând pe lângă el:
-Ești pe ciclu?
Ne zâmbim unul altuia, apoi ne îndreptăm în direcții diferite. Până când mă întorc la masă, jumătate din farfuria sa e goală și eu încep să râd.
-Cred că răspunsul e da!
-Încetează, am nevoie de mai multă energie decât tine!
-Ai grijă să nu te strângă costumul!
Rămânem la masă și povestim cu oamenii, mai dansăm puțin, apoi este servit desertul și imediat lumea începe să se retragă.
-Mergem și noi? îl întreb pe Rye, oprind un căscat.
-Da, mergem. Mâine ne trezim devreme.
Ne luăm la revedere de la comesenii noștri, apoi ne îndreptăm spre ieșire. Sunt destul de obosită și mă dor picioarele din cauza tocurilor. Zăresc un ceas pe un perete și constat că este miezul nopții; timpul a trecut mult mai repede decât mă așteptam.
-Până la urmă a fost ok, spun eu, atunci când intrăm în lift.
-Ți-am spus eu! Data viitoare să fii mai optimistă!
-Mi-ar plăcea să nu existe o dată viitoare, pantofii ăștia mă omoară!
Intrăm în cameră și Rye se duce primul la baie, lăsându-mă să mă schimb. Îmi arunc rochia pe pat și mă îmbrac cu pijamalele, când zăresc ceva pe plapumă. E un plic și are numele meu pe el, dar nu îmi dau seama de unde a apărut. Mă așez pe marginea patului și îl deschid, scoțând din el câteva poze. Mai aprind un bec pentru a le vedea mai clar și două persoane se conturează în fața ochilor mei, pe hârtia foto. Inima începe să îmi bată tare, încep să transpir și simt că mă sufoc. Le privesc pe rând, cu un amestec de furie, dezamăgire și surpriză, când Rye iese de la baie.
-Ce ai acolo?
Îi întind fotografiile ce îi înfățișează pe iubitul meu și pe Serena împreună, în pat. Am spus cumva iubitul meu? Voiam să spun fostul meu iubit...
-Ce-s astea?! face Rye.
-Erau pe pat. Se pare că Damian se distrează, tu ce zici?
Mă ridic de pe pat și mă duc la baie, încercând să nu plâng.
-Calypso! strigă Rye de partea cealaltă a ușii.
Mă privesc în oglindă și încep să mă demachiez într-un mod brutal, până când fața mi se înroșește. Încep să tremur și deși mă abțin de la plâns, ochii îmi devin roșii și umezi. Deschid ușa și singurul lucru pe care sunt în stare să îl fac este să mă arunc în brațele fratelui meu, începând să plâng cu suspine.
-O s-o pățească rău de tot pentru asta! mormăie el. Gata, nu mai plânge, sunt aici, îmi spune el și mă mângâie pe spate, apoi mă sărută pe creștetul capului.
Mă ia în brațe și mă așează pe un scaun, întinzându-mi un pahar cu apă. Se lasă pe vine în fața mea și îmi caută privirea, pe care încerc să o feresc.
-Nu în...țeleg, spun eu suspinând. De ce?
-E un idiot. Cel mai mare idiot.
-Cu Serena? De ce trebuie iar ca ea să strice tot?! Ai avut dreptate, Damian s-a jucat doar cu sentimentele mele!
-Cum a ajuns plicul ăsta aici?
-N-am idee.
-Nu-mi vine să cred că ți-au trimis astea...
-Se pare că a așteptat momentul potrivit să-mi dea papucii.
-Nimeni nu se poartă așa cu sora mea, o să îl fac să regrete!
-Rye...
-Da?
-Spune-mi că e doar un coșmar!
-Mi-aș dori să fie...
Mă strânge în brațe și mă convinge cu greu să iau un somnifer pentru a mă putea odihni. Reușesc să mă opresc din plâns, dar pentru a doua oară în viață, mă simt singură și inima îmi e zdrobită. Totul a fost degeaba. Mi-am încălcat jurăminte și promisiuni pe care le făcusem cu Carter în urmă cu mulți ani... și toate astea pentru nimic. Toate astea ca să ajung să fiu înșelată cu persoana pe care o urăsc cel mai mult pe lumea asta.
Nu îmi amintesc să mai fi dormit atât de prost de trei ani încoace și mă simt groaznic. Deschid ochii, dar rămân în pat, cu privirea îndreptată spre fereastra acoperită de draperie. Mă simt singură și folosită, nu mai știu să zâmbesc sau să plâng; am impresia că nu mai pot face nimic și că sunt slăbită. Îl aud pe Rye mișcându-se prin cameră, dar ignor zgomotele și rămân nemișcată în pat. Mi-e dor de Carter... Niciodată nu i-am simțit lipsa atât de intens ca și acum. Nu ar fi trebuit să încerc să îl uit. Deși mă durea să mă gândesc la el, amintirile mă făceau fericită. Ar fi trebuit să rămân singură, să îmi continui viața fără el și fără atenția unui alt băiat. Îmi pare rău că am avut încredere în Damian...
Îmi dau jos lănțișorul și îl privesc câteva secunde, apoi îl strâng în pumn și ochii mi se umezesc. Îmi amintesc perfect momentul în care Carter mi l-a oferit și mi l-a prins la gât, în ziua majoratului meu. E ultimul lucru care mi-a rămas de la el și nu știu ce aș face dacă l-aș pierde. E obiectul care mă leagă de trecut și care mă face să realizez că totul a fost real, că nu a fost doar un vis și că într-adevăr am avut cel mai bun prieten și iubit din întreaga lume.
Scap lănțișorul pe jos și Rye înconjoară patul, ridicându-l și dându-mi-l înapoi.
-Neața, îmi urează el pe un ton blând.
-Neața.
-Cum te simți?
-Nicicum, spun eu dând plapuma la o parte și așezându-mă pe spate, cu privirea în tavan.
-În două ore trebuie să eliberăm camera, mă informează el.
Mă ridic fără vreun pic de vlagă în mine și mă duc la baie. Aproape că mă sperii de mine când mă privesc în oglindă, par total lipsită de viață. Bravo, Conner, m-ai readus la starea pe care o aveam după moartea lui Carter!
Rye mă așteaptă să mergem să luăm micul dejun, dar nu am chef să merg și nici nu mi-e foame, așa că până la urmă cere să ni se aducă mâncarea în cameră. Bag și eu ceva în gură, mai mult ca să nu mă certe Rye decât de foame, apoi mă duc la geam și privesc pierdută în zare.
-Am terminat, mă anunță fratele meu după nici două minute. Când vrei, putem pleca.
Observ că nu și-a terminat micul dejun, însă nu comentez. Dau din umeri și el mai verifică încă o dată dacă nu am uitat nimic, apoi mă prinde de mână pentru a-mi atrage atenția.
Privirea mea o întâlnește pe a lui pentru o clipă, apoi îmi las ochii în jos. Mi-e rușine de mine și nu-mi place că mă vede așa. Mă trage mai aproape și mă îmbrățișează strâns, încercând să îmi transmită iubirea și grija lui pentru mine. Ieșim din cameră și ajungem imediat la mașină, unde Rye pune bagajul pe bancheta din spate și îmi deschide portiera. Mă așez pe scaunul pasagerului și îmi sprijin capul de tetieră, închid ochii și înghit în sec.
-Calypso?
Îmi întorc privirea către fratele meu aflat la volan.
-Centura.
Nici nu-mi mai pasă de siguranță, nu-mi mai pasă de nimic. Îmi pun centura în liniște, dar Rye continuă să se uite la mine și nu știu cât timp voi mai rezista fără să plâng din nou.
-Îmi pare rău, spune el și mă ia de mână.
Aproape că pot simți durerea cu care îmi spune aceste cuvinte, însă faptul că mă compătimește și suferă pentru mine nu mă prea ajută să îmi revin. Nu am nicio ocupație, nu am decât o prietenă în care pot avea încredere, iar acum nu voi mai avea parte nici de afecțiune și iubire din partea unui băiat despre care credeam că mă iubește cel puțin la fel de mult cum o fac eu. Sunt un nimeni...
-Te rog nu le spune părinților, îi zic eu lui Rye atunci când ne apropiem de casă.
-Atunci ce să le spun? Scuze, dar nu arăți prea bine!
-Nu știu, că am mâncat ceva ce nu mi-a picat bine. Dar orice ar fi, nu vreau să afle!
-Ce mă fac cu tine?...
Cobor din mașină, încercând să zâmbesc și să par în apele mele, deși nu știu cât de bine reușesc. Niciunul dintre părinți nu este acasă, iar eu răsuflu ușurată și renunț la zâmbetul fals pe care mi-l pregătisem înainte de a intra în casă. Urc direct în camera mea și mă așez pe pat, strângând o pernă în brațe. Rye îmi aduce lucrurile din mașină și mă întreabă dacă am nevoie de ceva, iar eu îi răspund că tot ce vreau este să fiu singură.
-Într-un sfert de oră mă duc la firmă.
-Sper că nu ai de gând să...
-Nu-ți face griji, spune el și dispare în camera lui.
Sper din tot sufletul că nu va provoca un scandal, e singurul lucru care îmi lipsește. Aud ușa de la intrare, apoi motorul mașinii și scârțâitul porții și îl văd pe geam plecând. Mă ridic de pe pat și îmi iau rucsacul pe care Rye mi l-a lăsat pe un scaun, începând să-mi scot lucrurile din el. Telefonul meu e încă descărcat, așa că îi caut încărcătorul și îl bag în priză. Imediat cum îl deschid, constat că am zeci de apeluri de la Damian și de mesaje de genul „Trebuie să vorbim, e urgent", „Ești ok?", „Te rog sună-mă când vezi mesajele", etc. Le șterg pe toate și îi blochez numărul. Nici nu mai are sens să îi spun că ne-am despărțit, oricum se pare că asta voia.