Mă întorc în dormitor cu lacrimi în ochi și închid ușa în liniște. Rămân lângă ea, în speranța că se va deschide și Damian va reveni, dar îmi dau seama că asta nu se va întâmpla și mă așez pe pat cu o pernă în brațe, lăsând lacrimile să îmi curgă pe obraji. Ce am făcut? Am stricat totul!
Nu pot să cred că am dat-o în bară! Ce m-a apucat?! Nici măcar nu mă gândeam la Carter... Probabil că amintirile cu el de aici își spun cuvântul. Ar trebui să mă duc din nou la Damian? Poate chiar să dorm pe un fotoliu în sufragerie, să îi arăt că vreau să dorm măcar în aceeași încăpere cu el? Nu m-ar lăsa... E orgolios, mai ales când vine vorba de Carter, iar eu l-am adus mereu în discuție în ultimele ore.
Nici măcar nu mai știu ce simt și pentru cine și îmi afund fața în perna moale, sperând să adorm cât mai curând și să fie totul bine când ne vom trezi.
Visez că e aici, cu mine, și mă ține în brațe. Mă trezesc atunci când primele raze ale dimineții pătrund în cameră și văd patul gol. Niciodată nu m-am simțit atât de singură dimineața... E ora șase. Poate am noroc să îl conving să se întoarcă în cameră și să mai dormim împreună o oră sau două. Îmi voi cere iertare și îi voi explica faptul că amintirea lui Carter încă mă urmărește peste tot și am nevoie de timp să scap de chinul ăsta, dar că niciodată nu mi-am imaginat că sunt cu fostul meu iubit în timp ce eram cu el. Cobor scările în liniște, repetând în minte micul meu discurs. Trag aer în piept și mă apropii de canapea, dar e goală și Damian nu e în sufragerie. Presupun că a avut o noapte la fel de neplăcută ca a mea și s-a trezit și el devreme. Îl caut în bucătărie, la baie, îl caut prin toată casa, dar nici urmă de el. Ah, desigur, îi place să își bea cafeaua afară!
Aerul rece al dimineții se lovește violent de pielea mea, căci port pijamale scurte, dar îl ignor și mă îndrept către foișor. Nu e nici aici. Pe unde umblă?
Întorcându-mă în casă, am impresia că ceva lipsește și imediat realizez ce: mașina nu mai e aici! A plecat? A plecat și ne-a lăsat aici? Asta nu e o atitudine demnă de un om matur! Ah, dar băieții se maturizează atât de greu! Nu pot decât să trag concluzia că l-am supărat atât de tare, încât nici nu mai vrea să mă vadă. Urc înapoi în dormitor și îi apelez numărul, însă nu îmi răspunde și asta nu îmi place deloc. Aștept o jumătate de oră, dar văzând că nu apare și nici nu îmi răspunde, încep să mă agit și bat insistent la ușa dormitorului în care se află Cynthia și Blake.
Blake deschide ușa, strâmbându-se ușor din cauza luminii.
-Ce s-a întâmplat? mă întreabă el somnoros.
-E totul bine? se aude vocea Cynthiei.
-Damian a dispărut și nu îmi răspunde la telefon! spun eu repede.
-Poftim? face Blake mirat și iese pe coridor, coborând la parter pentru a se convinge că nu le facem vreo farsă.
Cynthia se dă jos din pat și se uită la ceas, apoi se apropie de mine.
-A plecat? De ce?
-E vina mea, îi răspund cu privirea în jos, s-a supărat aseară pe mine...
-Și nu știi când a plecat?
-Nu... n-am dormit împreună.
-De ce? face ea mirată.
Îi povestesc ce s-a întâmplat, în timp ce Blake îl sună pe Damian, dar fără rezultat.
-Credeți că s-a întors acasă? îi întreb.
-Damian nu ar face asta, spune Blake. Sau cel puțin mi-ar fi spus... Poate că avea nevoie de aer curat, nu îți face griji, sunt sigur că o să se întoarcă.
-Atunci de ce nu răspunde la telefon?!
Nu apuc să primesc vreun răspuns, căci telefonul din mâna lui Blake începe să vibreze.
-E Damian! spune el și duce telefonul la ureche. Alo?
Răsuflu ușurată, însă privirea încruntată a lui Blake mă neliniștește.
-Poftim?! Ok.
Închide telefonul și ne privește serios. Mi se taie respirația.
-A avut un accident, m-a sunat de la spital.
Inima mea ratează o bătaie și sunt cuprinsă de panică. E vina mea, e numai vina mea...
-E bine? întreb eu repede.
-E bine, n-a fost... Stai, Calypso, unde...?
Dar nu mai apuc să aud restul întrebării, căci ies din casă în fugă și o iau la vale pe șoseaua pe care am venit. Fac autostopul din mers și am norocul să fiu luată repede de către o femeie, care mă duce până la spital.
Îmi țin mâna pe lănțișor tot drumul, așa cum fac atunci când sunt stresată, iar când mașina ajunge la destinație, strig un „mulțumesc" și ies grăbită. Intru în clădire și întreb de iubitul meu.
-Nimeni cu acest nume nu ocupă vreun salon, mi se răspunde.
Poftim? Ce înseamnă asta?! Unde e Damian?!
Privesc holul larg și văd un bărbat brunet ieșind pe o ușă.
-Damian! strig eu atât de tare încât toată lumea se uită la mine.
Alerg până la el, făcându-mi loc printre oameni și îi sar în brațe, strângându-l mai tare decât am făcut-o vreodată.
-Ești bine! exclam eu ușurată.
-Evident că sunt bine! Ce ai crezut?
-Mâna ta! spun eu, văzând că are un bandaj la încheietura mâinii stângi.
-E doar o entorsă. Nu ți-a spus Blake? Chiar așa, unde sunt el și Cynthia?
-Am plecat înainte să apuce să îmi spună... Probabil că sunt pe drum. Mi-am făcut atâtea griji!
-Serios? mă întreabă el și zâmbește pentru prima dată.
-Normal! De ce ai plecat? Ce s-a întâmplat?
-Mergeam la supermarket, voiam să iau ceva pentru micul dejun. O mașină a vrut să mă depășească, dar banda cealaltă nu era liberă, așa că am tras de volan în dreapta ca să îl las să intre înapoi pe banda lui și era să intru într-un șanț; în fine, nu știu exact ce am făcut și după nu mi-am mai simțit mâna, am crezut că era ruptă, dar se pare că e doar o entorsă.
-Slavă Domnului că a fost doar atât! Dar ce făceai la supermarket? Avem câteva magazine lângă noi!
-Știu, dar acolo nu găseam fructul pasiunii.
-Fructul... De ce aveai nevoie de el?
-Nu tu mi-ai zis că e fructul tău preferat și îți place să îl mănânci dimineața?
-Ah, Damian! exclam eu și îl iau de mâna sănătoasă, în timp ce ieșim din spital.
A vrut să îmi facă o surpriză după ce s-a întâmplat aseară? E atât de drăguț!
-Mai ești supărat pe mine?
-Cred că trebuie să vorbim despre asta.
Fir-ar, era prea frumos să fi scăpat așa de ușor!
În fața noastră parchează un taxi, din care coboară Blake și Cynthia.
-Ești de-a dreptul nebună! îmi spune Blake. Nici măcar nu m-ai lăsat să îți spun că e bine și se întoarce imediat!
-Las-o în pace! îi spune Cynthia, văzând că eu și Damian ne ținem de mână. Important este că amândoi sunt bine.
-Unde ți-e mașina? îl întreb pe Damian.
-În parcare, n-a pățit nimic.
Blake se oferă să conducă el, așa că eu și Damian ne urcăm în spate. Nu îndrăznesc să îl ating sau să îi vorbesc, mi-e teamă că mă va respinge, însă mă ia de mână și mă privește scurt, fără să trădeze vreo emoție.
Ajungem la cabană și luăm toți patru micul dejun în liniște, apoi Damian se așează pe un fotoliu, în timp ce eu strâng masa.
-Noi mergem afară, ne anunță Cynthia. Cred că aveți de discutat.
Las farfuriile din mână și mă apropii de Damian, așezându-mă în fața lui.
-Damian, îmi pare foarte rău pentru aseară, nu vreau să ai o impresie greșită. Nu mi-e ușor, crede-mă, să trăiesc momente atât de frumoase fără să îmi aduc aminte de el. Știu că nu e bine, dar am nevoie de timp ca să mă desprind de trecut, am nevoie de tine.
Se ridică și se așează lângă mine, privindu-mă în ochi. Mă sărută blând pe frunte și eu îl îmbrățișez strâns, începând să plâng.
-Am stricat totul, știu, suspin eu, dar sentimentele mele pentru tine chiar sunt reale și... Ah, Damian, te iubesc!
Șocul de azi-dimineață m-a făcut să îmi dau seama cât de mult țin la el și cât de mult aș suferi dacă ar pleca de lângă mine. Îl iubesc, chiar îl iubesc...
-Și eu te iubesc, Calypso. Îmi pare rău, trebuia să fiu mai înțelegător, dar am înțeles că a fost doar o scăpare.
-Ai înțeles? îl întreb eu, mirată că acceptă atât de ușor scuzele mele.
-Da. Am vrut să mă întorc în cameră când m-am trezit. Nu știu ce visai, dar mi-ai spus numele și mi-a trecut toată supărarea, așa că am vrut să mă port de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat și să îți fac o mică surpriză.
Lacrimile mele se transformă în lacrimi de fericire și îl sărut apăsat.
-De ce l-ai sunat pe Blake, nu pe mine?
-Pentru că ți-ai fi făcut griji și ai fi venit după mine fără să mă lași să termin ce am de spus.
Mă uit la el cu o față inocentă și zâmbesc.
-Nu vreau să te pierd, spun eu și mă sprijin de umărul lui.
-Nici eu pe tine. Calypso?
-Da?
-Cum a murit Carter?
Întrebarea lui mă ia prin surprindere.
-Chiar vrei să știi asta?
-Dacă vrei să îmi spui, bineînțeles. Sunt aici să te ascult. Te-ai crizat mai tare decât aș fi crezut când ai auzit de accident.
-Îmi era teamă să nu te pierd și pe tine, mormăi eu. Știi deja că el a murit într-un accident de mașină. De atunci trăiesc cu frică, să nu cumva să mai pierd pe cineva din cauza asta.
Oftez. Poate că voi reuși să trec peste odată ce îi voi povesti ce s-a întâmplat mai exact în seara zilei mele de naștere, în urmă cu trei ani.
-Una din cele mai mari pasiuni comune pe care o aveam eu și Carter erau mașinile. Ți-am spus deja că am învățat să conducem la cincisprezece ani, examenul a fost floare la ureche. După ce a împlinit optsprezece ani și și-a luat carnetul, Carter a început să participe la curse. Da, erau curse ilegale, adaug eu, văzând expresia lui Damian. Mă bucuram alături de el atunci când câștiga, dar îmi era teamă să nu fie descoperiți, mai ales pentru că ne-am fi făcut părinții de rușine. Recunosc, am participat și eu o singură dată, dar un nebun era să intre în mașina mea și de atunci Carter nu m-a mai lăsat să particip. De ziua mea, în urmă cu trei ani, avea loc o cursă. Mi-a promis că va fi ultima la care mai participă, spun eu și fac o pauză, gândindu-mă la faptul că într-adevăr a fost ultima. Mi-a promis că o să câștige pentru mine, iar apoi nu va mai participa niciodată.
Mă opresc, gândindu-mă la cererea în căsătorie care ar fi trebuit să aibă loc și ochii mi se umezesc.
-Ești bine? mă întreabă Damian.
-Da, răspund eu și mă șterg la ochi, sunt bine. Îmi amintesc perfect cum a venit după mine și ne-am dus împreună la cursă, cum i-am urat succes și l-am sărutat... pentru ultima oară...
Vocea începe să îmi tremure, dar mă abțin să nu plâng și continui.
-Accidentul a avut loc în timpul cursei. Îl așteptam la linia de sosire, dar s-a auzit un sunet îngrozitor și cursa a fost oprită. O fată... Serena era beată și a intrat pe pistă. Carter nu mai avea timp să frâneze, așa că tot ce a putut să facă... a fost să schimbe direcția mașinii și să moară el în locul ei. Când am ajuns acolo, mașina era făcută praf, imaginează-ți cu ce viteză a intrat într-un zid de beton... A murit înainte să apuc să ajung la el, spun eu și suspin, lăsând lacrimile fierbinți să îmi curgă pe obraji.
Damian mă ia în brațe și mă strânge cu putere.
-Îmi pare așa de rău că ai trecut prin asta, îmi spune el cu ochii înlăcrimați.
-Nu plânge și tu!
-Ai suferit enorm...
-E numai vina ei...
-Și tu ai fi procedat la fel dacă erai în locul lui.
-După ani de zile în care a încercat să se bage în relația noastră, a reușit să o termine, a reușit să îl omoare!
Damian mă strânge și mai tare la piept și mă mângâie ușor pe spate.
-Dacă nu murea... am descoperit recent că voia să mă ceară după cursă...
Nu știu de ce am zis asta, chiar simțeam nevoia să spun cuiva, deși nimeni nu poate înțelege câtă suferință îmi provoacă o astfel de descoperire.
-Așa a fost să fie, mormăie Damian. Sunt egosit dacă îți spun că altfel nu ai fi ajuns să fii iubita mea?
-Nu, nu cred. Dar dacă ar fi trăit... mi-ar fi plăcut să fim prieteni.
-Ar fi fost interesant.
-Câteodată mă întreb cum ar fi fost viața dacă nu ar fi avut loc accidentul.
-Probabil diferită cu mult, atât a mea, cât și a ta.
-Ai dreptate, Carter face parte din trecutul meu. Și ar trebui să rămână acolo...
-Poate că ar fi bine să te concentrezi asupra prezentului, dar nu vreau să te presez, e nevoie de timp și răbdare.
-Prezentul meu ești tu! îi spun eu zâmbind și ștergându-mi o ultimă lacrimă.
-E cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus vreodată cineva, îmi spune el cu o sclipire în ochi și mă trage mai aproape, sărutându-mă.
-Deci noi așteptăm afară de o oră, crezând că discutați chestii importante, pe când voi vă lingeți aici?! exclamă Blake atunci când intră în casă, o oră mai târziu.
-Ne-ai stricat momentul, spun eu râzând.
-Mă bucur că e totul bine între voi, spune Cynthia, apărând din spatele lui Blake. La ce oră vreți să plecăm?
-Nu putem pleca mâine? îl întreb eu pe Damian.
-Nici n-o să îmi simtă lipsa de la firmă, îmi răspunde el. Ce ziceți, mai stăm o noapte?
-Mie îmi convine, spune Blake, cu condiția să nu mai dispari și să ne dea trezirea Calypso!
-S-a făcut! spun eu râzând.
Eu și Damian ne întoarcem în camera noastră, lăsându-i pe cei doi să se uite la un film în sufragerie.
-Calypso... m-am gândit...
-Da?
-Sincer să fiu, nu știm prea multe lucruri unul despre altul, deși ne cunoaștem de câteva săptămâni.
-Așa...
-Și mă gândeam... dacă tot am deschis un subiect mai delicat, te deranjează dacă te întreb câteva lucruri? Și după aceea putem să lăsăm trecutul în urmă și să nu ne mai gândim la el.
-Sigur, spun eu. Ce vrei să știi?
-De ce nu îți plac evenimentele? Sau rochiile, sau să te aranjezi?
-Presupun că sunt diferită de restul fetelor la un nivel extrem. Eu am crescut cu Carter, eram doi nebuni, doi nonconformiști și mereu intram în bucluc. Separat eram cuminți, dar când eram împreună... era nevoie de patru adulți să ne oprească din a face tot felul de tâmpenii. Niciodată nu ne-au plăcut regulile, voiam mereu să facem numai ce vrem noi. Eram destul de mici atunci când am făcut un jurământ că nu vom permite niciodată nimănui să controleze felul în care ne îmbrăcăm și ne purtăm. Nu l-am încălcat niciodată, asta până acum o lună.
-Când ai luat cina la mine?
-Acela a fost începutul. Mi-am dat seama că m-am făcut puțin de râs, așa că l-am pus pe Rye să mă învețe tot ceea ce ar fi trebuit să știu deja...
-De asta erai incredibil de elegantă și manierată atunci când am luat cina la tine?!
-Da, așa e. N-a fost atât de rău, dar... prefer să fac lucrurile în felul meu.
-Asta îmi place cel mai mult la tine.
-Alte curiozități?
-Lănțișorul. Știu că e foarte important pentru tine. E cumva de la...?
-Da, de la Carter. Mi l-a dat în dimineața zilei mele de naștere, acum trei ani. Îl dau jos extrem de rar, aproape niciodată.
-Nici nu știu dacă te-am văzut până acum fără el.
-E singura bijuterie pe care o suport, e ca un talisman protector.
-Când ți-ai dat seama că inelul mamei mele a aparținut familiei Lynch?
-De unde ai aflat asta?! fac eu mirată.
-Am făcut pe detectivul.
-Din prima clipă în care l-am văzut pe degetul mamei tale. Nu e un inel pe care să îl uiți prea ușor. Acum e rândul tău! De cât timp mă placi?
-Din prima seară în care te-am văzut, evident! Dacă nu era așa crezi că aș mai fi încercat să te sărut?
-Nu știu, uneori băieții fac asta fără să simtă ceva.
-Înainte de douăzeci de ani suntem puțin ciudați, recunosc.
-Doar înainte?!
-Probabil că pentru voi suntem ciudați tot timpul.
-Și imaturi, să nu uităm că sunteți foarte imaturi.
-Eu sunt imatur? mă întreabă el, apropiindu-se de mine.
-Puțin...
-De ce?
-Orice om matur ar întârzia la o ședință cu un om din cauză că se sărută cu fiica lui, nu-i așa? îl tachinez eu.
-Aia nu are legătură cu maturitatea.
-Nu? Atunci cu ce?
-Cu fata. Crezi că-mi pare rău că am ratat ședința?
-Ar trebui, spun eu și îmi trec mâna prin părul lui.
-Păcat. Aș rata un milion de ședințe doar ca să pot sta cu tine!
-Nu, nu te las! Măcar unul din noi să fie organizat! Sunt praf la capitolul ăsta.
-Serios? N-aș fi zis, îmi răspunde el și mă trage mai aproape, lipindu-și buzele de ale mele.