Wow, nu-mi vine să cred! Dacă nu ar fi fost mulatră, nu mi-aș fi dat seama niciodată că fata care tocmai a parcat în fața restaurantului e chiar Calypso! Aș fi putut să bag mâna în foc că se va îmbrăca mai lejer, tocmai de asta m-am îmbrăcat și eu așa! Poate că nu e un restaurant în care să vii cu niște haine simple, dar cel puțin am fi fost amândoi îmbrăcați la fel și nu ar mai fi contat atât de mult. Acum, însă... chiar m-a surprins.
Mă grăbesc să ajung la ea și îi ofer brațul, ajutând-o să meargă printre pietre. E foarte frumoasă și arată exact ca în ziua în care am cunoscut-o, dar asta mă duce cu gândul la faptul că ziua aia nu a fost prea bună nici pentru mine, nici pentru ea... În fine, nu mai contează, important este că a sosit. Ne așezăm la masa pe care am rezervat-o și începem să răsfoim meniurile.
Trebuia să aleg un alt loc, îmi repet eu în minte de câteva zeci de ori, când vocea ei mă face să tresar.
-Te-ai hotărât?
-Ce? Nu, încă nu, spun eu și revin cu privirea asupra meniului pe care îl țin deschis pe masă.
Sunt atât de derutat, încât nici măcar nu știu ce vreau să mănânc. Când sosește ospătarul și o aud pe Calypso cerând o salată, rămân uimit pentru a doua oară în seara asta. Are un corp superb și se vede că are grijă la alimentație, dar pe bune?! Salată?!
-Și... cum te simți? o întreb eu, după ce tipul ia meniurile înapoi și se îndepărtează.
-Foarte bine, îmi răspunde ea zâmbind. Îmi place aici. Tu?
-Excelent, îi răspund eu, deși în mintea mea recunosc că mă simt puțin ciudat. Mi-a plăcut planul tău de azi-dimineață.
-Și mie, spune ea surâzând. A meritat-o. Stai numai să afle Serena!
-O să vii mai des la firmă?
-Nu știu, nu prea cred. De ce?
-Nu mi-ar strica puțină companie câteodată.
-Ah, păi... Nu știu, nu vreau să te distrag de la muncă. În plus, sunt și părinții noștri acolo, adaugă ea mai încet.
Cui îi pasă de asta? Doar eu știu ce i-aș face dacă am fi singuri în biroul meu, cu ușa încuiată!
Ospătarul ne aduce băuturile și preț de câteva secunde niciunul din noi nu mai spune nimic.
-Când e ziua ta? mă întreabă ea curioasă.
-Pe 2 noiembrie.
-Și faci...
-Douăzeci și trei, spun eu, realizând cât de puține știe Calypso despre mine.
-Mai ai frați? Sau surori?
-Nu, nici măcar verișori.
-Ce păcat! Eu am atât de mulți verișori, încât nici nu știu câți sunt și cum îi cheamă pe toți! Dar presupun că e frumos să fii singur la părinți.
-Mda, depinde cum o iei. Tu cel puțin nu ești obligată să te ocupi de firmă, îl ai pe Rye.
-Stai liniștit, nici dacă aș fi fost singurul copil, tot n-aș fi acceptat.
-Serios? De ce?
-Nu sunt responsabilă deloc. Și când spun deloc, crede-mă, chiar deloc!
Zâmbesc. Are dreptate, e puțin împrăștiată, mai ales când vine vorba de sentimente.
Avem parte de o discuție puțin cam plictisitoare, căci niciunul din noi nu știe despre ce am putea vorbi și încep să regret că am venit aici. Poate că într-un loc mai obișnuit, cum ar fi o terasă, nu am mai fi fost atât de timizi. În fond, nu îmi pot imagina o relație cu Calypso, fie ea de prietenie sau de iubire, fără tachinări. Totuși, timpul trece repede și ne este servită mâncarea. Poate că și-a luat salată ca să poată mânca și desert, dar nu, îmi spune că nu vrea. Eu știam că fetele adoră dulciurile, cât de diferită e Calypso de restul fetelor?!
A trecut o oră și jumătate de când ne aflăm aici și deja am cerut nota de plată. Nu știu ce altceva am mai putea vorbi, așa că o întreb:
-Vrei să mergem?
-Cum vrei tu, îmi răspunde ea.
Mă gândesc puțin, apoi mă ridic de pe scaun și ea îmi urmează exemplul. Ieșim afară și o întreb dacă ar vrea să ne plimbăm prin parc, uitând complet că nu e îmbrăcată pentru o plimbare.
-Nu-i nimic, te poți schimba și ne vedem acolo, nu mă deranjează, îi spun eu, mulțumit că am găsit o soluție.
-Cred că ar fi bine să merg acasă, nu vreau să dau de bănuit și, în plus, sunt destul de obosită.
-Ah, în regulă atunci.
Dacă știam că ne vom despărți atât de repede, i-aș fi propus să mai zăbovim puțin la masă! Se pare că lucrurile nu-mi ies așa cum vreau astăzi...
Se apropie de mine să mă îmbrățișeze. Nici măcar nu știu dacă să o sărut, la cum au decurs lucrurile, ultima chestie de care am nevoie e să mă respingă. Nici nu apuc să iau o hotărâre, căci mă sărută ea pe mine și asta mă face să simt un fior de bucurie. Poate că cina nu a fost așa cum ne-am dorit, dar sărutul ăsta face cât o mie de întâlniri reușite.
Ne luăm rămas bun și ne urcăm fiecare în mașina sa. Aștept să o văd plecând și abia atunci pornesc motorul. Mă simt la fel cum m-am simțit când m-am întors acasă, după singura cină pe care am luat-o la ea acasă. Și atunci, dar și astăzi, s-a purtat mult prea frumos, prea elegant, prea... fals. Aș fi vrut să o văd mai energică, m-aș fi bucurat și dacă mi-ar fi spus iar „prințișor", aș fi știut că e în largul ei. Rămân pe gânduri, întrebându-mă ce a determinat-o să își schimbe comportamentul, apoi pornesc de pe loc, acceptând că sunt și eu vinovat, pentru că am invitat-o într-un loc prea luxos pentru ea.
Ajung acasă având o stare ciudată și mă așez pe marginea piscinei din spatele casei, cu picioarele în apă, fără să îmi pese că îmi ud hainele. Stau cu telefonul în mână și îl privesc, neștiind dacă ar fi potrivit să îi scriu sau nu. Telefonul începe să sune și să vibreze în mâna mea și îl duc repede la ureche, imaginându-mi că cea care mă sună e Calypso.
-Alo?
-Hei, Damian, se aude vocea lui Blake și zâmbetul îmi dispare. Ești cumva acasă?
-Da. De unde știi?
-Eram în trecere și ți-am văzut mașina în curte. Nu aveai întâlnire?
-Ba da, m-am întors deja.
-Deja?! Hai să-mi deschizi, sunt la poartă.
Mă ridic nu foarte entuziasmat și intru în casă după cheie, apoi îi deschid prietenului meu, apa picurând din hainele mele.
-Erai în duș? mă întreabă el amuzat.
-Nu, eram afară.
-Cum a mers întâlnirea?
Nici nu știu cum s-o descriu. A avut și părți bune și părți mai puțin bune.
-Așa și așa? mă întreabă el, parcă citindu-mi gândurile. Povestește-mi.
-Cred că am ales locul cam prost.
-De ce?
Când aude cum ne-am îmbrăcat, izbucnește în râs și nu se mai oprește preț de două minute.
-Scuze, spune el, ștergându-și câteva lacrimi, nu credeam că asta se va întâmpla vreodată! Deci asta a fost singura parte aiurea?
-Nu... de fapt, nu am prea știut despre ce să vorbim, nu cred că eram în largul nostru și... mi s-a părut atât de ciudat să o văd purtându-se așa!
-Tu ai vrut la restaurant, spune el, dând din umeri.
-Da, ai dreptate. Îmi place mai mult de Calypso cea care nu ține cont de înfățișare și reguli.
-Și ce mai aștepți? Spune-i!
-Să-i spun?!
-Chiar crezi că îi face plăcere să stea pe tocuri câteva ore? O face pentru tine, să nu-ți strice imaginea, idiotule!
-Serios?
-Tu de ce te-ai îmbrăcat lejer? mă întreabă el, dându-și ochii peste cap.
-Păi... pentru ea!
-Ai văzut? Amândoi faceți niște eforturi cam inutile. Vorbește cu ea și rezolvați asta înainte să fie prea târziu.
-Acum?
-Evident că nu acum, arăți de parcă ai fi făcut pe tine! Invit-o undeva și vorbiți.
-Dacă ăsta e un alt sfat de-al tău care o să meargă prost, atunci...
-Sfatul e bun, interpretarea contează! mi-o taie el.
-Bine, atunci o să o invit mâine undeva.
-Perfect. Acum, detaliază-mi povestea cu Taylor, spune el entuziasmat.
Îmi face o mare plăcere să îmi amintesc din nou ce s-a întâmplat azi-dimineață și îi povestesc lui Blake, retrăind momentul pentru a mia oară.
În dimineața următoare nu mă duc la firmă, însă tot mă trezesc devreme și mă îndrept spre pista de pe stadion, unde știu cu siguranță că o voi găsi pe Calypso.
Exact așa cum mă așteptam, o găsesc alergând atunci când îmi fac apariția pe stadionul însorit și pustiu. Mă recunoaște de la depărtare și zâmbește, sărindu-mi în brațe atunci când ajunge în dreptul meu.
-Ușor, spun eu clătinându-mă. Era să mă dai jos!
-Neața și ție. Ultima dată când ne-am întâlnit aici ți-am spus că dacă mai stai în calea mea, tu vei fi următorul care va cădea pe jos, mai știi?
-Da, mai...
Nu apuc să îmi termin propoziția, căci Calypso mă împinge pe jos și începe să râdă.
-Vezi, sunt o persoană de cuvânt.
Îmi întinde o mână pe care o prind și o trag și pe ea pe iarba moale.
-Eram sigură că o să faci asta!
-Rye nu e pe aici, nu-i așa?
-Nu, încă doarme ca un leneș ce e! spune ea și se întinde pe iarbă. Ai văzut ce frumos e cerul?
-Ai văzut ce frumoasă ești tu?
-Ah, nu mă lua cu complimente!
Diferența dintre Calypso cea de aseară și cea de acum mi se pare imensă, dar mă bucur că acum e în largul ei. O prind de mână și mă întind și eu pe iarba moale, privind cerul alături de ea.
-Cum de știai că sunt aici?
-Hai să fim serioși, mă gândeam eu că după salata aia de ieri o să ai nevoie de sport, o tachinez eu.
-Să știi că a fost bună!
-Chiar voiam să vorbim despre asta.
-Despre salata mea? întreabă ea amuzată și se sprijină într-un cot, privindu-mă.
-Oarecum, spun eu zâmbind. De fapt, despre seara de ieri.
-Îmi pare rău că am plecat așa repede, spune ea.
-E în ordine. Îmi pare rău că te-am invitat într-un loc atât de sofisticat. Adică, bănuiesc că te-ai fi simțit mai bine în altă parte, adaug eu repede, realizând cât de ciudat a sunat propoziția anterioară.
-M-am simțit bine! Serios!
-Calypso, spun eu și îi ating obrazul cu mâna stângă, nu vreau să spui sau să faci anumite lucruri doar pentru că așa vreau eu sau ca să nu mă superi. Fii sinceră cu mine.
-Păi... a fost puțin ciudat... Poate că am exagerat puțin cu îmbrăcămintea, dar a fost prima mea întâlnire, de unde să știu toate astea?!
Rămân blocat. Prima ei întâlnire?! Nici măcar nu a fost prea grozavă! Acum mă simt vinovat.
-Indiferent a câta întâlnire ar fi, îmbracă-te și poartă-te așa cum o faci de obicei, ești mult mai atrăgătoare când ești naturală.
-Nu te deranjează? mă întreabă ea cu o urmă de surprindere în glas.
-Evident că nu! Asta iubesc cel mai mult la tine!
Îmi zâmbește și aprobă din cap.
-Bine. Dar fără restaurante scumpe pentru început, ok?
-Ok, îi răspund eu și o trag mai aproape de mine, sărutând-o.
Își lasă corpul moale și se sprijină cu jumătate din el de mine, cealaltă jumătate fiind cufundată în iarba plăcut mirositoare. Îmi afund mâna în părul ei des și ondulat și o sărut ca un nesătul. Sărutul acesta nu mai este la fel de blând și dulce ca și cel de alaltăieri, când ne aflam la câțiva metri de casa soților Lynch; chiar din contră, începe să devină sălbatic și gurile noastre se luptă pentru dominație, fără ca vreunul din noi să aibă cea mai mică intenție de a ceda. Continuăm așa câteva secunde bune, până când ea rămâne fără aer și se desprinde ușor pentru a trage aer proaspăt în piept, apoi își strivește din nou buzele de ale mele. E ca un vis, mă simt de parcă aș pluti pe un norișor cu ea în brațe și nimic altceva nu mai contează.
Se ridică de pe mine și se așează în fund pe iarbă. Mă ridic și eu și o privesc așa cum n-am putut să o privesc niciodată până acum, cu o privire însetată și fără să îmi ascund emoțiile pe care le simt atunci când o am în față.
-Ce ai zice dacă am uita de ziua de ieri și am avea astăzi prima noastră întâlnire? propun eu.
-Sună bine.
-Ai vreo preferință?
-Vrei să vezi cum e o întâlnire în stil Calypso?
-Bineînțeles!
-Atunci să știi că o să lipsești de acasă câteva ore.
-Asta nu e o problemă, abia aștept!
-Bine, vin să te iau la nouă, îmi spune ea zâmbind și nu îndrăznesc să comentez nimic. Deci, ai venit aici să mă ții de vorbă sau alergăm și noi?
Mă ridic primul de pe iarbă și îi întind o mână pentru a o ajuta, însă o vede prea târziu și începe să râdă, apoi începe să alerge, provocându-mă să o prind. Intru în jocul ei și o iau la fugă după ea, însă cei opt ani de handbal și antrenamentele sale constante se fac simțite și nu o pot ajunge, oricât de tare m-aș forța să alerg. Nu prea mai sunt în formă și, spre deosebire de ea, nu am fost niciodată o fire prea energică. Se oprește și se uită după mine, făcându-mi semn să mă mișc mai repede.
-Ești mai lent decât credeam! râde ea. Prințișorul a chiulit de la orele de sport?
-Nu, chiar deloc, îi răspund eu trăgându-mi răsuflarea. De unde atâta energie atât de devreme? Ai băut iar cappuccino?
-Poate. Vrei și tu? mă întreabă ea, pricepând unde bat.
-Mai întrebi?
O privesc cum aleargă timp de cincisprezece minute, apoi mă alătur și eu și ea reduce viteza ca să pot ține pasul.
-Trebuie să plec, spune ea uitându-se la telefon. E deja ora opt, i-am promis mamei că iau micul dejun cu ea. Azi nu se duce la firmă. Ne vedem diseară, da?
Aprob din cap și ea mă îmbrățișează scurt, pupându-mă pe obraz, apoi se îndepărtează fugind. Îmi place până și felul în care aleargă, îmi place tot la fata asta!
Timpul trece extrem de lent până la ora nouă, a fost una din cele mai plictisitoare zile din ultimele săptămâni, dar când Calypso mă sună și mă anunță că e în zonă și pot ieși, inima începe să îmi bată tare și starea de moleșeală dispare brusc. Mă mai uit încă o dată în oglindă, verific să am telefonul și cheile și cobor la parter.
-Unde mergi? mă întreabă mama.
Pe bune? Niciodată nu mă întreabă unde merg!
-Ies cu Blake.
-Ok, să nu stați prea mult!
-Bine, spun eu și ies grăbit pe ușă.
Zăresc mașina albă la câțiva metri de casa mea și intru repede, așezându-mă pe scaunul pasagerului. Calypso îmi zâmbește, apoi privește în față și pornește de pe loc. Are părul desfăcut și răsfirat pe umeri, ajungându-i până la jumătatea spatelui. L-a lăsat ondulat, așa cum e el natural și are un miros dulceag, probabil de la șampon sau balsam. Își sprijină mâinile de volan și conduce atât de relaxată, încât am impresia că ea nu face nimic și mașina merge singură. E atât de sexy în postura de șoferiță!
-Unde mergem?
-O să vezi, îmi spune ea și trage pe dreapta.
Coboară din mașină și intră într-o pizzerie, ieșind câteva minute mai târziu cu o cutie în mână. O pune pe bancheta din spate și se întoarce la locul ei, punându-și centura.
-Sper că nu ești vegetarian, spune ea zâmbind.
-Nu sunt.
Pornim din nou și imediat cum ieșim din oraș, Calypso calcă accelerația, depășind mașinile care merg prea lent în fața noastră. Nu mă deranjez să îi mai spun că a depășit deja limita cu zece kilometri la oră, după o noapte petrecută cu ea în pădure pot spune că am încredere că știe ce face. Stau sprijinit cu cotul de geam, când sticla începe să se miște și îmi mut cotul brusc, privind-o pe Calypso, care tocmai coboară ambele geamuri, luând-o pe o străduță îngustă și prost luminată, încadrată de copaci.
Bate vântul și curentul care se face în mașină îi ridică părul, ceea ce nu pare să o deranjeze, ba chiar pare că se simte foarte bine.
-Îți place să conduci, nu-i așa? o întreb amuzat.
-Foarte mult.
Mă sprijin de spătar și o admir. M-aș putea uita la ea ore în șir și tot nu m-aș sătura.
-Am ajuns! mă anunță ea mai repede decât m-aș fi așteptat și oprește mașina.
Nici măcar nu știu unde suntem, nu am fost atent la drum în ultimele zece minute. Cobor din vehicul și văd...
-Orașul, spun eu zărind în depărtare sute de luminițe. Unde suntem?
-De fapt, nu suntem foarte departe de casa soților Lynch. Suntem pe un deal. Uite, în partea aia e pădurea în care am rămas blocați și aia e autostrada. Îți place?
-E superb. De ce n-am știut până acum de locul ăsta?
-Puțini știu. L-am descoperit când eram mică, cu Carter.
Privesc cerul ale cărui nuanțe roșiatice din urma apusului încep să dispară. Cred că apusurile și răsăriturile sunt magnifice văzute de aici.
-Vino să mâncăm, până nu se răcește pizza! mă strigă Calypso și mă întorc către ea, văzând o pătură pe jos, sub un copac bătrân.
O pătură pusă pe iarbă și o pizza. Atât de simplu și totuși atât de frumos, atât de romantic. Mă așez lângă ea și o sărut, în timp ce ea deschide cutia și ia o felie de pizza, din care mușcăm amândoi deodată, murdărindu-ne cu sos de roșii. Iau un șervețel și îi șterg obrazul, în timp ce ne privim unul pe altul în ochi.
Terminăm de mâncat destul de repede și dăm deoparte cartonul și șervețelele, întinzându-ne pe pătură, unul lângă altul. Cerul s-a umplut de stele în acest timp și o trag pe Calypso mai aproape. Își sprijină capul pe umărul meu și începem să căutăm constelații.
Îmi dau seama că acesta ar trebui să fie un loc special pentru ea și o înțeleg perfect. Sunt sigur că venea des cu Carter aici și tocmai de asta îi apreciez curajul de a mă aduce aici.
-O stea căzătoare! spun eu brusc și ridic mâna.
-Pune-ți o dorință! îmi spune repede Calypso.
-Îmi doresc să fii iubita mea, spun eu, de parcă aș fi avut replica pregătită dintotdeauna.
-Dorințele nu se spun cu voce tare! mă mustră ea.
-De ce?
-Nu se mai îndeplinesc dacă nu le ții secrete!
-Deci mi-o îndeplinești sau nu? o întreb eu și o iau de mână.
-Ce mult ți-a luat până să mă întrebi! îmi răspunde după o scurtă pauză și se ridică astfel încât să mă poată privi.
-Deci? o întreb eu zâmbind satisfăcut.
-Cred că sunt deja.
Se apleacă asupra mea și mă sărută lung. Oficial, e iubita mea. Suntem împreună. Nu pot descrie în cuvinte sentimentul care mă încearcă acum, dar e al naibii de plăcut! Acum o lună eram absolut sigur că nu voi reuși prea curând sau poate niciodată să mă apropii de ea, și iată-mă! – întins pe pământul cald, sub cerul înstelat, departe de lume și agitație, cu Calypso lângă mine și cu buzele ei peste ale mele. Ce îmi pot dori mai mult de la viață?