Nu pot să cred că Serena s-a luat iar de Calypso! Fata asta e bolnavă psihic?! Mă întorc acasă pe jos, gândindu-mă la tot ce s-a întâmplat azi. „Carter e cineva special"... Oare mai există un Carter? Nu, nu prea cred, a plâns mult prea mult la cimitir ca să mai fie un alt Carter pe care să îl iubească atât de mult. Și, totuși, mă mir că nu a trecut peste, sunt deja trei ani de când a murit... Oare se minte că încă mai trăiește? Sau pur și simplu se gândește atât de mult la el, încât nu i-a trecut încă durerea?
Sau poate eu nu sunt cel care înțelege situația. Nu a murit nimeni apropiat mie niciodată, n-am de unde să știu cum e. Probabil e normal să sufere chiar și după atâta timp, mai ales că e fată și ele sunt un mister pentru mine și, în general, pentru reprezentanții sexului masculin.
Ajung acasă și observ că am un mesaj. Rămân surprins să văd că este de la Calypso și îl deschid imediat. „Da, era din platină, sunt sigură" este textul care îmi apare în fața ochilor. Sunt confuz. Ar trebui să știu ce înseamnă asta? Îi răspund și o întreb ce a vrut să spună, dar se pare că mesajul nu îmi era destinat mie. Ușor dezamăgit de faptul că nu cu mine voia să vorbească, merg să iau cina cu părinții mei.
-La ce te gândești? mă întreabă mama, observând că privesc în gol.
-La nimic, răspund eu și revin cu privirea asupra farfuriei, dar o strălucire îmi atrage atenția.
Mama poartă din nou inelul cumpărat de la licitație. Cred că îl adoră, este totuși din platină și diamantul acela e superb. Platină! Cum de nu mi-am dat seama până acum?! Calypso e interesată de inelul ăsta și nu cred că prețul său imens este de vină.
În dimineața următoare, mă strecor în camera mamei cât timp ea face duș și încep să caut prin cutia cu bijuterii. Dumnezeule, câte accesorii are femeia asta?! Abia acum realizez că femeile au o grămadă de bijuterii, dar le poartă mereu pe aceleași două-trei. Aproape că răstorn conținutul cutiei pe masă pentru a depista inelul, dar nu e aici. Doar nu face duș cu el! Așez cutia în poziția în care am găsit-o și tresar speriat la auzul vocii tatălui meu.
-Te pot ajuta cu ceva?
Nici nu l-am auzit când a intrat în cameră, eram sigur că e pe terasă! Presupun că își dă seama că m-a luat prin surprindere, dar nu spune nimic.
-Mi s-a părut că cineva m-a strigat, spun eu și exact în același moment observ cu coada ochiului ceva sclipitor pe noptieră.
Apa s-a oprit și mama trebuie să iasă imediat, deci altă șansă nu voi mai avea prea curând și decid să acționez.
-Nu ți se pare că e neaerisit aici? O să deschid geamurile.
Mă apropii de noptieră în drumul meu spre una din ferestre și apuc discret micul inel, dându-i drumul în buzunar.
-O să ies cu Blake, îl anunț eu, părăsind camera și pipăind buzunarul, pentru a mă asigura că inelul e acolo.
Răsuflu ușurat atunci când ies din casă, jucându-mă cu cheile de la mașină. Îl sun pe Blake și îl anunț că voi trece pe la el în jumătate de oră, apoi pornesc de pe loc și mă îndrept către bijuteria de la care am luat cadoul pentru mama în urmă cu ceva timp.
Intru în magazin și aștept ca femeia din fața mea să plece și să rămân singur cu bijutierul, un bărbat de aproximativ cincizeci de ani, care poartă niște ochelari cu dioptrii mari. Dacă el nu mă poate ajuta, atunci nimeni nu poate.
-Domnule Conner! îmi spune el recunoscându-mă imediat. Cu ce te pot ajuta?
Îl salut politicos și bag mâna în buzunar, pipăind inelul, când ușa se deschide și îi dau drumul înapoi, lăsându-l pe tipul proaspăt sosit în fața mea.
-Am venit după comandă, spune o voce familiară.
-Poftiți, domnule Quinn, spune bărbatul zâmbitor și întinzându-i o casetă.
Abia acum realizez că nou-venitul e Rye. Se întoarce și mă recunoaște, dar mă salută scurt și părăsește incinta. Altădată era mai prietenos, ce-o fi cu el? Oare a aflat de mine și de Calypso?
-Așadar? mă îndeamnă bijutierul.
Scot inelul din buzunar și i-l întind.
-Îl am de la o licitație, îi explic. E unic. Aș vrea mai multe detalii despre el, credeți că e posibil?
-Da, e posibil, spune el studiindu-l atent, dar va dura ceva, sunt foarte ocupat și...
-Îți dau triplu dacă obții informațiile în două zile, spun eu, uitând complet de politețuri.
-Te voi suna, îmi răspunde el și eu dau din cap mulțumit.
Îmi urează o zi bună și eu mă întorc la mașina mea. Oare cât timp îi va lua mamei să își dea seama că inelul ei prețios lipsește? Ciudat este că nu m-am gândit deloc la ea atunci când am spus că îi acord două zile, în mintea mea aveam doar gândul că trebuie să aflu cât mai repede care e treaba cu inelul ăla.
Ajung la cafeneaua prietenului meu având o stare foarte bună și îl găsesc tastând mesaje pe telefon.
-Cui îi scrii? îl întreb eu așezându-mă lângă el și încercând să privesc în ecran.
-Nimănui, spune el repede și lasă telefonul pe masă. Când ai apărut?! Nici măcar nu te-am văzut!
-Nici nu aveai cum să mă vezi la cât de concentrat erai!
Telefonul îi vibrează și observ că abia se poate abține să nu se uite.
-Hai, răspunde, n-o lăsa să aștepte.
-De unde știi că e o ea? întreabă el derutat, luându-și telefonul de pe masă.
-Din câte știu Cynthia e o ea. Sau mă înșel?
-Cum ai aflat?!
-Era evident, spun eu dându-mi ochii peste cap. Din moment ce te-ai certat cu mine pentru ea presupun că e destul de importantă.
-Ba nu! Doar că fusesem cam nesimțit cu ea și am vrut să repar.
-Vrei să numărăm cu câte fete ai fost nesimțit și nu ți-ai cerut scuze?
-Oamenii se mai schimbă...
-Deci, sunteți sau nu împreună?
-Nu, cum să fim împreună?! spune el și se înroșește. Abia ne cunoaștem!
-Bine, am înțeles. N-o să scot nimic de la tine legat de asta, spun eu zâmbind. Oricum, nu asta era intenția mea. Trebuie să îți povestesc ce s-a întâmplat aseară.
Îi istorisesc întâmplarea cu Serena, iar prima lui reacție este:
-Cum de a acceptat Calypso să se vadă cu tine?
-Nu asta contează! Îți spun că Serena mai avea puțin și o rănea grav dacă nu apăream!
-Deci ai fost eroul zilei? mă întreabă el amuzat.
-Eu vorbesc serios cu tine!
-Și ce putem face noi?
-Nu știu, dar era aproape de casa ei. Dacă o spionează?
-Fii serios, Serena nu și-ar pierde vremea spionând-o pe Calypso, are lucruri mai bune de făcut!
-Cum ar fi să se dea la alți tipi, ceea ce în ultimul timp nu prea mai face, pentru că e obsedată de mine? Ai dreptate, chiar are lucruri mai bune de făcut.
-Nu crezi că exagerezi puțin? Calypso e în stare să își poarte singură de grijă și sunt convins că întâlnirea de ieri a fost doar o coincidență.
-Sper să fie cum spui tu...
-Acum îmi explici și mie cum se face că a ieșit cu tine?
-Doar dacă îmi zici ce e între tine și Cynthia, spun eu surâzând, conștient că niciunul din noi nu va deschide gura pentru a vorbi despre subiecte de genul.
Nu știu de ce, dar simt o dorință imensă de a o vedea din nou pe Calypso și nu am nicio idee ce pretext aș putea folosi. Abia mă pot concentra să conduc înapoi spre casă și simt că plutesc. Oare e normal? Asta înseamnă să fii îndrăgostit? Dacă da, e o senzație al naibii de plăcută și de ciudată în același timp! Iau prânzul cu părinții mei și îi aud discutând despre faptul că firma lor va împlini în curând douăzeci de ani, întrebându-se cum ar trebui să sărbătorească această aniversare. Presupun că vor organiza o petrecere uriașă, mai mare poate decât o nuntă, iar familia Quinn va fi invitată cu siguranță. Dar până atunci, îmi vine o idee.
-Știți, spun eu dregându-mi glasul și lăsând lingura din mână, mă gândeam... Încă mă simt prost pentru ce s-a întâmplat joi, mai ales față de domnul Quinn. Nu credeți că ar fi potrivit să îi invităm mâine la cină?
-Pe soții Quinn? mă întreabă tata.
-Pe... familia Quinn, spun eu, încercând să par relaxat.
-E o idee minunată! spune mama. Se vede că începi să te maturizezi. O voi suna mai târziu pe doamna Quinn.
Aș propune să merg personal să îi invit, dar asta nu mi-ar da un motiv să intru în casă și să petrec timp cu Calypso, așa că abandonez ideea. A fost mai ușor decât am crezut să îi fac să îmi accepte ideea, de obicei propunerile mele nu sunt luate în seamă.
Orele trec atât de lent, încât am impresia că am luat prânzul acum o săptămână! Familia Quinn ne-a acceptat invitația și acum mă întreb de ce am fost atât de idiot și nu am sugerat ca cina să aibă loc astăzi, nu mâine. Mă enervează faptul că mă gândesc mereu la ea și nu mă pot concentra la nimic. Mă întreb cum voi reuși să mai stau mai mult de douăzeci și patru de ore cu starea asta fără să explodez. Dintr-o dată, parcă nu mai am chef de nimeni și de nimic, tot ce vreau e să o am din nou în brațe și să o sărut. Ce bine ar fi fost dacă nu aș fi mers în club în seara aia! Probabil că acum aș fi fost cu Blake, fără obligații față de părinți și firmă și cu mintea în cu totul altă parte. Oare chiar așa ar fi fost? Nu cumva m-am îndrăgostit de ea din prima seară, nu cumva eram deja topit după ea, iar seara aceea nu a făcut decât să mă trezească la realitate și să mă facă să accept care îmi sunt sentimentele?
După multe ore petrecute în pat și în fața calculatorului, este în sfârșit seara zilei de duminică și sosește timpul ca eu să încep să mă pregătesc pentru cină. Radiez de fericire, dar încerc pe cât posibil să ascund acest lucru pentru a nu da de bănuit. Probabil o să fie o cină plictisitoare, poate că nici măcar nu voi rămâne singur cu Calypso sau nu vom vorbi, dar când mă gândesc că o voi putea privi câteva ore, inima începe să îmi bată mai tare. Fac un duș rapid și răcoritor, căci afară e foarte cald, iar când ies fluierând vesel, aud vocea mamei:
-Era aici, pe noptieră!
-Ești sigură că nu l-ai mai purtat de atunci? întreabă tata.
Se pare că au descoperit lipsa inelului, chiar mă întrebam cât va mai dura, era prea frumos să fie adevărat dacă nu observa deloc, mi-ar fi ușurat munca. Trec pe lângă dormitorul lor și îi aud răscolind prin cameră, dar sunt mult prea entuziasmat ca să îmi bat acum capul cu asta.
-Îți spun că era aici! L-am lăsat exact în locul ăsta, ieri dimineață!
Vocea exasperată a mamei se aude neîncetat cât timp mă îmbrac. Deja devine enervantă și decid să intervin, altfel mă tem că nu va fi gata la timp și chiar nu vreau să ne facem de râs.
-Ce s-a întâmplat? întreb eu din prag.
-Mama ta nu-și găsește inelul, spune tata ieșind din cameră și dându-și ochii peste cap.
-Damian! exclamă ea văzându-mă. Nu mi-ai văzut inelul pe care l-am luat de la licitație?
-Nu. Nu e în caseta cu bijuterii? Sau poate în baie?
Mai caută timp de cinci minute, apoi îi spun că ar fi bine să se pregătească și îl vom căuta împreună mai târziu. Cred că îi plăcea foarte mult, căci acceptă plictisită și mă dă afară din cameră pentru a se putea îmbrăca. Bine că am convins-o! Cu puțin noroc, mâine voi avea inelul din nou și i-l voi putea înapoia.
La ora opt fix, ieșim în curte pentru a ne întâmpina musafirii. Ard de nerăbdare să o văd! Mașina lor își face apariția imediat. Soții Quinn coboară primii, urmați de Rye, dar nimeni nu dă vreun semn că ar urma să deschidă ușa din spate pentru a o ajuta pe Calypso să coboare, ba mai mult, se îndreaptă toți trei către noi, zâmbitori. După clasicele salutări, îmbrățișări și complimente, deschid gura să pun întrebarea care mă macină, dar domnul Quinn îmi dă răspunsul înainte.
-Ne pare rău, Calypso nu a putut să vină, dar vă transmite salutările ei.
Poftim?! Adică am făcut toate astea degeaba?! De ce nu poate să vină? Nu vrea? Am devenit chiar atât de antipatic încât nu vrea să mă mai vadă? Ce planuri putea să aibă mai importante decât cina?! Imaginea ei, însoțită de un tip necunoscut îmi apare în minte, dar o alung imediat. Să fim serioși, nu are cum să fie asta! Cel puțin așa sper...
Ne ocupăm locurile la masa din sufragerie și trag aer în piept, pregătindu-mă pentru cea mai plictisitoare seară.
Rye îmi studiază mișcările neîncetat, ceea ce îmi dă impresia că el și sora lui își bat joc de mine. Dacă m-aș fi asigurat că cea pe care voiam să o văd poate să vină, acum nu aș fi fost prins într-o discuție de afaceri și nu ar fi trebuit să îmi cer scuze din nou pentru ceva ce nici măcar nu regret. Acele minute petrecute cu Calypso au fost divine și nu pot regreta nimic din ce s-a întâmplat. În clipele acelea putea să vină și sfârșitul lumii și tot nu mi-ar fi păsat, tot ce știam era că stătea în brațele mele și nu voiam să o mai las să plece.
Când Rye se duce la baie, inventez rapid o scuză și părăsesc sufrageria, trebuie neapărat să aflu ce face Calypso. Aproape ne ciocnim unul de altul în fața ușii de la baie și Rye mă privește nu tocmai prietenos.
-Calypso a rămas acasă? întreb pe nerăsuflate.
-Nu e treaba ta, îmi răspunde el. Dar, da, e acasă, dacă asta te încălzește cu ceva.
Mă simt ceva mai bine, cel puțin știu că nu a ieșit cu altcineva.
-E bine?
-Are o entorsă destul de urâtă la picior, dar e bine.
Privirea lui se mai înmoaie pentru câteva secunde, apoi redevine serios și îmi spune pe un ton grav:
-Te-am avertizat să stai departe de ea. Știu că ai ieșit cu ea alaltăieri! A venit acasă cu umărul plin de sânge și asta doar din cauza ta, idiotule! Să nu crezi că nu știu ce pui la cale!
Are o privire la fel de pătrunzătoare și intimidantă ca și cea a surorii sale. Se întoarce în sufragerie fără să aștepte ca eu să îi răspund. Cum de nu am observat că umărul îi sângera? Sau mai bine spus, cum de am fost atât de tâmpit și nu m-am gândit că în urma unei căzături pe asfalt, până și Calypso Quinn se poate răni?! Și e numai vina mea... Îl înțeleg pe Rye, i-am adus numai necazuri surorii sale și probabil cel mai bun lucru pe care l-aș putea face ar fi să stau departe de ea, numai că asta este imposibil. Ce crede că pun la cale? Sunt sigur că nu are o părere prea bună despre mine, trebuie să mă feresc de el.
Cu greu rezist tentației de a mă duce la Calypso în toiul nopții și a mă asigura că e bine. Îmi e dor de chipul ei, dar probabil nu ar fi prea încântată dacă aș suna-o noaptea și i-aș spune că sunt la poartă, așa că mă mulțumesc să mă așez în pat, sperând din tot sufletul că o voi visa și că măcar în acea lume va fi a mea.
Niciodată nu credeam că mă voi bucura atât de mult să primesc un apel. Poate că nu este de la Calypso, dar mă face să sar din pat în dimineața următoare și să mă îmbrac în grabă. Părinții sunt deja la firmă, așa că nu trebuie să caut motive pentru a pleca în oraș.
Intru în bijuteria în care am fost în urmă cu două zile și bijutierul zâmbește atunci când mă vede. Știam eu că atunci când e vorba de bani, oamenii pot face orice, oricât de rapid.
-Ați aflat ceva? întreb eu nerăbdător.
-Vei fi surprins să știi câte lucruri am să-ți spun despre acest inel.
Zâmbesc satisfăcut și mă apropii de el.
-Aveai dreptate, este unic. Platină pură și un diamant foarte scump, dar nu despre asta e vorba.
Își ia o lupă și privește prin ea.
-Uită-te aici, îmi spune el, indicându-mi partea interioară a inelului. Observi?
-Nu, spun eu derutat.
-Uită-te cu atenție! Vezi acea literă extrem de mică?
-Da, văd, spun eu uimit. E un I?
-Este un L, mă corectează el. Foarte mic, dar important. Din fericire, am descoperit că acest inel a fost făcut de bunicul meu...
Dumnezeule, nu credeam că inelul acesta are atâția ani!
-Și atunci mi-am adus aminte că mi-a povestit despre el, e cea mai bună creație a sa. Vezi tu, domnule Conner, această bijuterie a fost creată la comanda unui domn foarte bogat și a fost transmisă din generație în generație.
-Cine era omul?
-Îl chema Lynch.
-Aha...
Asta nu mă prea ajută, dar cel puțin am aflat cine a fost primul proprietar.
-Ce mă miră este faptul că îl ai de la o licitație, spune bărbatul, un asemenea inel trebuie să rămână în familia sa. În plus, pun pariu că nimeni nu își dă seama de adevărata lui valoare.
Iau inelul în mână și îi dau banii promiși, apoi ies din magazin și mă întorc acasă. Ce legătură are Calypso cu toate astea? Lynch... Îmi sună atât de cunoscut, dar nu știu pe nimeni cu numele ăsta. Îl caut pe internet, dar e atât de comun încât șansele ca eu să aflu ceva sunt aproape nule. Intru în dormitorul părinților și bag inelul sub pernă, pentru ca mama să îl găsească mai târziu și să nu bănuiască nimic.