Mă întorc acasă de la cimitir cu ochii roșii, iar Rye își dă seama imediat de unde vin și nu spune nimic. Nu am simțit niciodată atât de intens dorul și iubirea față de Carter și mi-aș dori ca el să fie lângă mine, la fel ca în vis.
Mai târziu, mă sună Cynthia și mă invită la o plimbare prin parc. Accept nu foarte entuziasmată, căci sunt obosită și cu moralul la pământ.
-Trebuie să îți povestesc ce mi s-a întâmplat azi! spune ea cu un zâmbet larg atunci când mă vede și mă îmbrățișează.
-Pare a fi de bine, spun eu, întorcându-i zâmbetul.
În drum spre parc îmi povestește cum a sunat-o Blake, dar ea nu i-a răspuns, apoi el a venit la ea acasă și a început să o strige de la poartă. Ea a ieșit iritată și a țipat la el, dar Blake a reușit să o convingă să se calmeze, și-a cerut scuze pentru cele două faze nu tocmai drăguțe, apoi a invitat-o în oraș.
-Pe bune? Ai acceptat să ieși cu el în oraș după cum s-a folosit de tine?! fac eu mirată.
-Părea destul de sincer, am vrut să îi dau o șansă.
-Încă una, vrei să spui.
-Da, încă una. S-a purtat destul de drăguț azi. Ne-am plimbat, apoi am mers la un suc și el a plătit, mi se pare de treabă acum. Și dacă stau să mă gândesc, a fost frumos din partea lui că m-a dus cu mașina acasă în seara când am fost în club.
Mă privește visătoare, e prima dată când o văd așa. Cynthia e genul de fată căreia îi place să i se acorde atenție, dar e foarte greu de impresionat.
-Nu crezi că exagerezi puțin? Nu spun că nu e drăguț ce a făcut, dar orice om cu bun simț te-ar fi împiedicat să urci în taxiul ăla.
-Nu știu, posibil.
-Cynthia... doar nu îți place de el, nu?
-Ne-am îmbrățișat, spune ea euforică și eu îmi dau o palmă peste frunte.
-Mda, sper să îți treacă repede.
-Nu îmi place de el! Doar că... m-a surprins plăcut.
-E clar, îți place de el.
-Ba nu! Sau... îmi place? Nu știu, Calypso, sunt confuză!
-Confuzia e primul pas, spun eu zâmbind. Zău așa, îți puteai găsi unul mai bun, o tachinez eu.
-Nu fi ridicolă! Nu sunt împreună cu el sau ceva... Apropo, s-a certat cu Damian.
-De ce? întreb eu și tresar ușor când aud numele lui.
-Nu mi-a dat detalii.
-Ești sigură că asta nu e o strategie să scoată iar informații de la tine?
-Păi, da... Dacă este, atunci eu nu mai vorbesc în viața mea cu vreun băiat!
Nu pot să cred că Cynthia îl place pe Blake! Nu spun că e ceva rău, nici măcar nu îl cunosc pe tip, dar dacă va începe să iasă cu el, șansele ca eu să îl întâlnesc pe Damian mai des vor crește considerabil și nu îmi doresc asta.
Părinții se întorc extrem de încântați de la muncă, spunând că amânarea ședinței a fost benefică până la urmă. Acum mă simt mai ușurată, știu că nu s-a întâmplat nimic grav din cauza nebuniei mele și a lui Damian. Merg în camera mea, dornică să petrec puțin timp singură, când telefonul îmi sună iar. De ce nu pot fi lăsată în pace?!
-Da, Cynthia.
-Bună, Cappuccino! îmi spune vocea lui Damian.
Depărtez telefonul de ureche derutată și îmi dau seama că am răspuns fără să mă uit la ecran, atunci când observ că sunt într-un apel cu „Prințișorul".
-Alo? Mai ești acolo? întreabă el.
-Ce? Da, scuze, zic eu și îmi duc înapoi telefonul la ureche. De ce mă suni?
-Crezi că ne-am putea vedea?
Întrebarea lui mă ia prin surprindere, nu mă așteptam să fie atât de direct.
-S-a întâmplat ceva? A aflat cineva ceva? mă panichez eu.
-Nu, totul e în ordine. Deci ne putem vedea?
-Pentru?
-Nu crezi că ar trebui să vorbim?
-Sunt destul de ocupată, nu putem vorbi la telefon? întreb eu, sperând că va renunța la idee, căci nu vreau să îl văd.
-Știi foarte bine că nu putem vorbi la telefon anumite chestii, Calypso.
Tonul său devine serios, dar nu mă las intimidată.
-Nu putem lăsa lucrurile așa cum sunt și gata?
-Nu pari genul de persoană care să lase lucrurile așa, spune el.
-De unde știi? Nu mă cunoști.
-Te cunosc suficient cât să îmi dau seama de asta, dar dacă nu vrei să vorbim, atunci nu te oblig.
-Bine, fie, cedez eu. Ne vedem în jumătate de oră în parc.
-Nu, vin să te...
-Nu veni să mă iei!
-Ok, ne vedem acolo.
Arunc telefonul pe pat și mă ridic plictisită, căutându-mi alte haine în dulap, căci am transpirat de la căldură și de la stres. Nu puteam să îi spun că nu vreau să îl văd? De ce sunt mereu așa drăguță? Îmi ia zece minute să mă fac să accept că de fapt chiar vreau să îl văd, apoi încep să îmi fac griji în legătură cu ce vom discuta. Nu vreau să îmi amintesc iar ce s-a întâmplat, mai ales de față cu el, dar presupun că dacă nu vorbim acum, mai târziu ar putea fi mai rău. Poate nu e o idee rea, măcar așa voi avea ocazia să îi spun că a fost ceva de moment, că nu simt nimic pentru el și că nu îmi doresc o relație. Îmi iau o gumă de mestecat, căci nu mai am timp să mă spăl pe dinți și mă încalț pe coridor, când apare Rye.
-Încotro?
-Spre parc, spun eu fără să-l privesc.
-Cu cine?
-Cu Cynthia.
-Iei cina cu ea în oraș?
-Nu, spun eu repede, gândindu-mă că ar trebui să fiu nebună să iau cina cu Damian.
Îmi iau cheile și ies pe ușă, luând-o către parc. Ajung cu o mică întârziere și îl găsesc pe Damian pe o bancă. Se ridică atunci când mă vede și se apropie de mine să mă îmbrățișeze. E cea mai ciudată îmbrățișare din viața mea, abia dacă ne atingem și ne dăm drumul rapid. Ne plimbăm pe la umbră în tăcere câteva minute, apoi el e primul care vorbește.
-E plăcută vremea azi, nu?
Aprob din cap și ne așezăm pe o bancă, într-un loc mai puțin aglomerat. Cred că și el se simte la fel de ciudat ca și mine.
-Deci... despre ce voiai să vorbim?
-Acum mă consideri prieten?
-Poftim? îl întreb confuză.
-Când am luat cina la tine mi-ai spus că nu mă consideri prieten. Voiam să știu dacă s-a schimbat ceva.
Având în vedere că a avut grijă de mine în seara aia și că deja știe destul de multe... presupun că și dacă nu aș vrea, tot mi-a devenit prieten.
-Păi... da, acum suntem prieteni, spun eu accentuând ultimul cuvânt.
Ne uităm unul la altul fără să știm ce ar trebui să spunem și tăcerea devine tot mai apăsătoare.
-Cum a fost la ședință? întreb eu, de parcă nu aș ști nimic despre asta.
-Am ajuns la sfârșit, dar am mutat-o pe azi. A fost bine.
-Nu am apucat să îți mulțumesc cum trebuie pentru ce ai...
-Nu face nimic, pentru asta sunt prietenii.
-Îmi pare rău că m-ai văzut în starea aia, nu-mi stă în fire să...
-Mi-am dat seama, erai foarte beată.
-Mi-am stricat seara zilei de naștere, spun eu zâmbind, de parcă ar fi ceva de bine.
-Legat de asta... ți-am urat la mulți ani, dar nu știu dacă îți mai amintești.
-Nu-mi mai amintesc. Dar mersi.
-Imediat după ce mi-ai spus Carter.
Chiar nu era nevoie să cunosc acest detaliu... Mă simt prost și față de mine, dar și față de el, presupun că nu e prea plăcut să fii confundat cu cineva mai important.
-Carter e cineva special, spun eu, sperând să ajung la a clarifica faptul că între noi nu poate fi nimic.
-Uite... legat de ce s-a întâmplat ieri dimineață...
-Nu trebuie să se mai repete, spun eu ferm. Adică... nu vreau să mă înțelegi greșit... nu eram eu și nu ar fi trebuit să se întâmple.
-Ai dreptate, n-ar fi trebuit. Este și vina mea, m-am lăsat dus de val. Nu se va mai repeta, nu-ți face griji.
-Mulțumesc.
Mă simt puțin mai ușurată, dar ceva mă apasă pe suflet în continuare și nu îmi dau seama ce.
-Vrei să mâncăm la o terasă?
-Le-am promis alor mei că iau cina cu ei, spun eu repede.
-Poate altădată, atunci.
-Ar trebui să plec, spun eu, simțindu-mă puțin incomod și deloc în largul meu.
-Te conduc.
Ne ridicăm de pe bancă și părăsim parcul, iar eu îi evit privirea pe parcursul drumului. Ajungem pe strada mea și îi mulțumesc că m-a condus, apoi, după o îmbrățișare scurtă, el o ia într-o altă direcție și eu îmi continui drumul. Merg douăzeci de metri și mă trezesc față în față cu Serena, care vorbește la telefon.
-Te sun mai târziu, spune ea și bagă telefonul în buzunar, luându-și privirea de divă. Măi să fie! Pe cine avem noi aici? Bună, Calypso!
-Mda, și eu mă bucur să te văd, spun eu și fac un pas înainte, dar se pune în calea mea.
-Te grăbești undeva? Hai să vorbim ca fetele dacă tot ne-am întâlnit.
-Nu am ce discuta cu tine.
Încerc să o ocolesc, dar mă blochează cu brațul.
-Eu am, scumpo!
Mă împinge ușor și mă măsoară din priviri.
-Oare ce vede Damian la tine? pufnește ea.
-Eu zic să te uiți mai întâi la tine.
-Mă uit. Și știi ce văd? Văd perfecțiune. În schimb, văd că băieților le plac fetele ca tine. Te-am văzut cu Damian.
-Și? Ai plâns și ți-a curs rimelul sau ce? mă enervez eu și o lovesc cu umărul, trecând pe lângă ea cu pași apăsați.
-Deci i-ai găsit înlocuitor lui Carter? strigă ea în urma mea.
Oricât de mult aș vrea să o ignor, când vine vorba de Carter sunt în stare de orice. Mă întorc și mă apropii de ea.
-Nimeni nu-l va putea înlocui pe Carter vreodată! spun printre dinți și încruntându-mă.
-Atunci de ce ieși cu altul în loc să stai lângă mormânt și să bocești? Ai trecut atât de repede peste moartea lui Carter? Dacă l-ai fi iubit atât de mult, de ce nu te-ai sinucis să poți fi lângă iubițelul tău?
E incredibil cât de tare mă poate irita fata asta. Am nervii întinși la maximum, dar încă mă abțin. Îi întorc spatele pentru a doua oară.
-Te-ai gândit că poate mai bine a vrut să moară decât să mai stea cu tine încă o zi?
Mă întorc spre ea cu viteza fulgerului și o lovesc cu ură și furie peste față. Începe să mă înjure și sare pe mine, dorindu-și să mă dea cu capul de asfalt cu orice preț. Îi prind încheieturile și îi duc mâinile la spate, încercând să o dau jos de pe mine, când aud o voce groasă și cineva o prinde pe Serena și o dă la o parte.
-Stai departe de ea! strigă Damian și își ia mâinile de pe ea.
Se apropie de mine îngrijorat și mă ajută să mă ridic de pe jos, în timp ce Serena începe să țipe.
-Tu să stai departe de ea! Locul ei e la cimitir, cu scumpul de Carter!
Damian își pune un braț în jurul meu și îmi spune să o ignor, luând-o amândoi către casa mea. Super, acum Damian știe că tipul pe care îl plac e mort! Replicile Serenei au fost atât de dure, încât am ochii umezi. Mă doare doar când îmi amintesc de Carter, darămite când cineva vorbește așa cu mine! Mă aștept să îmi ceară detalii despre Carter, dar spre surprinderea mea, nu o face.
-Nu o băga în seamă.
-Știu. E Serena, mereu a fost așa.
-Îmi pare rău că ați fost colege.
-În fine. Mersi. Din nou.
-Ai grijă de tine.
Se îndepărtează încet, când îmi trece un gând prin minte.
-Damian!
-Da?
-De unde are mama ta inelul cu care a venit la cină?
-De la o licitație. De ce?
-Pură curiozitate.
Ne luăm la revedere încă o dată, apoi intru în casă și imediat mă așez la masă, alături de familie.
-Calypso! strigă mama atunci când mă ridic de la masă.
-Ce e?! Ce am făcut?
Se ridică de la masă și se apropie de mine îngrijorată, trăgând de tricou și dezgolindu-mi umărul drept.
-Ești plină de sânge! Pe unde ai umblat, copila mea?!
-Ah... am căzut, e o nimica toată, răspund eu, acoperindu-mi înapoi umărul.
-Cum ai reușit să cazi? mă întreabă tata, amuzat și îngrijorat.
-Am alunecat. N-am nimic, serios, nici n-am simțit.
Mama se oferă să îmi dezinfecteze rana, dar o refuz și îi spun că mă descurc. Merg în camera mea și mă întorc într-o parte, privind în oglindă umărul rănit. Dumnezeule, tricoul meu alb e roșu de-a binelea! Nu mă miră prea tare faptul că n-am simțit durerea, cei opt ani de handbal își spun cuvântul și, în plus, eram mult prea nervoasă ca să mai simt și altceva. Îmi dezbrac tricoul și îl bag la spălat, apoi ies din cameră și mă duc la baie pentru a curăța zona cu apă. Nu am avut niciodată încredere în medicamente, fie ele creme, geluri, pastile sau siropuri și nu voi face excepție nici de data asta. Curăț rana cu apă rece, iar când ies din baie mă întâlnesc cu Rye.
-Drăguț sutien, mă tachinează el.
-Drăguț compliment! Ai putea să îl ții pentru tine! i-o întorc eu.
-Te doare?
-Nici măcar nu simt.
-Nu știam că tu și Cynthia vă antrenați pentru lupte corp la corp.
-Am căzut singură, Rye.
-Fii mai atentă, puteai să pățești ceva și mai grav.
-Voi fi.
Puțin îmi pasă de durerea fizică momentan, ultimele zile mi-au făcut praf psihicul și tot ce vreau e să am parte de câteva zile sau măcar ore liniștite, în care să nu mă mai gândesc la nimic și să mă relaxez.
Norocul nu ține cu mine și o oră mai târziu alunec în baie, alegându-mă cu o entorsă destul de serioasă la piciorul stâng. Super! Când îmi spuneam că nu-mi pasă de durerea fizică, nu mă refeream la faptul că vreau să mai pățesc ceva!
-Calypso! strigă mama pentru a doua oară și intră în baie, atunci când îmi aude țipătul.
-Bună, spun eu pe un ton nevinovat, încercând să mă ridic de pe jos.
Mă prinde de un braț și mă sprijină.
-Au! exclam eu atunci când îmi las greutatea pe picior și îl ridic rapid.
-Ce e cu tine? face ea. Nici când erai mică nu te loveai atât!
Deschide ușa și îi spune tatei să pregătească mașina, dar mă opun.
-Nu! Nu merg la spital!
-Nu te-am întrebat dacă vrei sau nu să mergi! Nici măcar nu poți să calci!
Coborâtul scărilor e un chin, așa că Rye mă ia în brațe și mă duce până jos.
-Hai, grăsano, să te ducem la spital! face el.
-Poftim?! Eu, grasă?!
Mama se uită urât la Rye, cu o privire care spune „Nu e momentul să faci glume", apoi mă ajută să urc în mașină.
Ne întoarcem acasă o oră mai târziu. Rye, care a rămas aici, iese înaintea noastră și mă vede coborând, cu o cârjă și cu piciorul înfășurat într-un material alb, despre care nu m-am obosit să pun prea multe întrebări. Deschide gura să spună ceva, dar i-o iau înainte.
-Nu! Să nu aud niciun cuvânt!
Îmi face loc să intru, apoi mă închid în camera mea, refuzând să iau pastilele recomandate de medic.
După încă o noapte nedormită din cauza coșmarurilor și mai nou a durerii din picior, mă ridic din pat devreme și privesc bandajul alb. Cel puțin nu mi-am rupt nimic... N-ar fi fost prima oară, am trecut prin multe la viața mea. La șase ani mi-am rupt mâna când am căzut dintr-un copac. A fost fractură deschisă și probabil cea mai urâtă experiență din viața mea. Eram cu Carter și ne-am panicat amândoi foarte tare, iar el a alergat până acasă ca să o cheme pe mama sa. Părinții m-au avertizat să nu mai urc în copaci sau cel puțin să fiu mai atentă, dar a-i da sfaturi lui Calypso Quinn e ca și cum ai tăia frunză la câini. La unsprezece ani am început să joc handbal și m-am ales cu un deget rupt chiar din primul meci, iar la cincisprezece, exact cu o zi înainte de a începe liceul, mi-am spart capul. Spre deosebire de mine, cel mai grav lucru pățit de Rye a fost să își scrântească glezna, băiatul ăsta chiar nu are idee ce e durerea fizică. Dacă stau și mă gândesc, nu știe ce e durerea în general, am trecut prin lucruri de zeci de ori mai rele decât el. Niciodată nu am avut răbdare să aștept să mă vindec, ceea ce îmi prelungea perioada de suferință și de repaus, dar de data asta voi aștepta să mă vindec, oricum nu am nimic de făcut. Cel puțin voi sta în casă și poate îmi voi recupera starea de liniște pe care am avut-o înainte să îl cunosc pe Damian. Și, să nu uităm, Rye va face pe sluga pentru mine!