Ora de spaniolă ar fi fost plictisitoare în mod obișnuit, însă nu mai este deloc așa, având în vedere că Edward mă privește insistent încă de când a început ora. Ba chiar, mi-a trimis și câteva bilețele prin Ed, tipul blond care stă între noi. Acesta a oftat de câteva ori, dar privind privirea amenințătoare a lui Edward, a cedat, în cele din urmă.
Nu am deschis nici un bilețel, chiar dacă le am pe bancă, și nici nu am de gând să le deschid. Să-l ia naiba pe Edward dacă crede că va reuși să mă miște în vreu fel cu bilețelele astea. Așa cum m-a ignorat în cele două zile trecute de la bal, așa să mă ignore și de acum în colo.
― Buen día, estudiantes! ne urează profesoara, chiar înainte de a se ridică de la catedră, în secunda următoare în care se aude clopoțelul.
Mă mișc cu încetinitorul, dorind să-l las pe Edward să plece primul, dar nu am eu norocul ăsta. Îi simt umbra asupra mea în timp ce eu îmi introduc caietul în rucsac. Închid ochii frustrată și îmi ridic, scurt, ochii spre el.
― Ce mai faci, Amaya? mă întreabă , precaut.
Închid rucsacul cu mișcări rapide și dau să trec pe lângă el, dar se postează în calea mea, tăindu-mi fața.
― Ce vrei? mă răstesc, strângând în mână cureaua rucsacului.
― Nu te las în pace pănă nu-mi acorzi zece minute, îmi spune pe un ton hotărât, căutându-mi privirea.
― Dacă nu vrei să te alegi cu o palmă peste cap, mă vei lasă dracu' în pace! șoptesc precipitat, dar tot atrag câteva privire interesate de la elevii care încă nu am părăsit clasa.
Edward este amuzant de amenințarea mea și speriat nu pare a fi, căci în caz contrar s-ar da din calea mea.
― Te rog, Amaya! insistă.
― Nu! Nu! Și nu! Ți-am dat deja o șansă, dar te-ai șters la fund cu ea, Edward. Nu vreau să mai vorbesc cu tine, punct!
Cu aceste cuvinte nu prea drăguțe din partea mea, trec pe lângă el, ușurată că, de data asta, nu mă urmează.
Undeva, în depărtare, o văd pe Paige stând de vorbă cu tipul care a însoțit-o la bal. Este un tip de treabă, deși nu am stat prea mult de povești, dar par să aibă o chimie aparte, iar asta mă bucură. Decid că nu are rost să îi deranjez, așa că mă urc în mașină.
Fiind ultima oră pe ziua de astăzi, merg la bibliotecă pentru a împrumuta niște cărți și pentru a scrie referatul acolo, plăcându-mi liniștea, dar și multele surse de informații.
Când ies, zăpada s-a cam topit, dar din cauza frigului pe jos este o gheață subțire și, pe deasupra, razele soarelui au dispărut. V-a trebui să fiu atentă și să nu conduc cu viteză, după cum îmi amintește bunica în fiecare zi. De parcă aș avea obiceiul de a conduce repede, vreodată.
Nu m-aș așteptat să se întâmple ceva neobișnuit astăzi, mai ales ceva sângeros, dar iată că nu este așa cum mă aștept eu.
Casa mea se vede în îndepărtare, și primul instinct este să trec mai departe, dar curiozitate și oroarea, în aceiași măsură, mă împinge să trag pe dreapta și să privesc din mașină ce se întâmplă la marginea pădurii dese și uscate.
Mai mulți polițiști și medici, ba chiar și doi medici medico-legal, stau deasupra unei persoane. Dar, având în vedere că persoana nu mișcă și este aproape în totalitate acoperită de sânge, încep să cred că nu este o persoană vie.
Un fior rece îmi traversează șira spinării și mă cutremur. Imaginea din fața mea este desprinsă dintr-un film sângeroas de groază, iar inima mea, fir-ar ea să fie, nu este în stare să suporte așa ceva.
Mă împing în portieră pentru a o deschide, apoi fug până la boscheții din apropiere, dând tot ce am mâncat afară. Sunt ascunsă de mașină, așa că mă bucur de intimitate. Ochii îmi lacrimează și mă rog în gând să nu fie o persoană cunoască decedatul sau măcar să nu-mi fie apropiată.
Mă șterg la gură cu un șervețel de hârtie pe care îl aveam în buzunar, slavă Domnului este curat, apoi mă întorc, dar mă opresc pe loc, icnind.
Tocmai era să mă lovesc de cineva, de un bărbat, având în vedere pieptul lat acoperit de o jachetă de piele. Încă simțindu-mă ca dracu' , îmi ridic privirea până dau de ochii prea albaștri a lui Ismail.
― Ce faci aici? mă interesez cu o voce moale.
― Ești bine? mă întreabă, înclinându-și capul într-o parte.
― Mda. Dar tu ce faci aici? insist, făcând semn spre locul unde încă se află cadavrul.
― Presupun că fac același lucru pe care-l faci și tu, pufnește. Treceam pe aici când am văzut... ce s-a întâmplat.
― Treceai pe aici spre...? îl întreb, ridicând din sprâncene.
― De ce mă supui la interogatoriu din nou?
Rânjetul cu care mă privește îmi crează niște chestii ciudate în stomac, făcându-mă să mă simt mai aiurea decât până acum.
― Pentru că tot apari din senin. Habar nu am cine ești și, să fiu sinceră, este cam ciudat.
Mă simt săcătuită de puteri, mai ales atunci când mă uit din nou spre pata de sânge din jurul cadavrului. Nu prea pot să-mi dau seama cine este, atât pentru că, evident, este plin de sânge, dar și din cauza distanței.
― Nu te mai uita, Amaya! îmi spune el pe un ton blând, punându-se în fața mea. Îți face rău.
Mijesc ochii spre el, dar chiar pare serios. Rânjetul a dispărut și i-a luat locul o expresie îngrijorată.
Deschid gura să spun ceva, habar nu am ce, dar mă opresc când îl zăresc pe domnul Roger Smith și pe domnul John LeGrande venind spre noi. Nu i-am mai văzut de când a venit la noi și ne-au pus, mie și bunicii, întrebări. Întrebări despre orice mi s-a parit ciudat. Cine se potrivește acestei descrieri? Ismail.
Ismail se întoarce și el, iar cei doi polițiști ajung în dreptul nostru.
― Nu aveți voie să fiți aici, ne spune Roger încruntat. Am să vă rog să plecați.
― Ămm... Cine este? întreb, mergând spre mașina mea.
― Vei afla odată cu toată lumea.
De data asta Josh răspunde, părând nemulțumit.
Oftez frustrată, temându-mă de ce este mai rău.
Ismail mă urmează, așa că ridic din sprâncene la el când ajung la mașină mea. Cei doi polițiști se îndepartează, dar încă ne privesc, așteptând să plecăm.
― Răsuflu ușurat acum că văd că nu doar cu mine ești băgăcioasă. Cred că așa ești tu mereu.
Îmi vine să-i astup rânjetul ăla. Cu o palmă, evident.
― Pa, Ismail! mă răstesc.
Izbucnește în râs, băgându-și mâinile în buzunarele blugilor.
Omul ăsta nu simte frigul?
Intru în mașină și o pornesc, privindu-l cu coada ochiului pe Ismail îndreptându-se spre o mașină trăsnet, parcată pe marginea drumului, puțin mai departe.
Rahat! Este frumos. Oare mă voi obișnui vreodată cu frumusețea asta a lui? Sau, mai bine zis, îl voi mai vedea și altă dată? Ceva îmi spune că va fi prezent pe aici, cel puțin o perioadă.
Pornesc spre casă cu multe gânduri aiurea: cine este el? De ce mă face să mă simt atât de nesigură pe mine când sunt în preajma lui? Cine este cel mort și cine l-a ucis?
Este al doilea cadavru din pădure.
Ismail vine în aceiași direcție cu mine, dar eu trag pe dreapta, iar el își continuă drumul. Se pare că și el locuiește în afara orașului.
Ajung acasă, încă simțindu-mă aiurea după tot ce am văzut. Bunica, parcă știind că ceva mă apasă, mă așteaptă pe verandă.
― Bună, bunico! mă chinui să-i zâmbesc.
― Ești palidă, Amaya, îmi spune venind în calea mea.
Mă privește cu îngrijorare.
― A mai fost ucis cineva, o anunț fără altă introducere.
Intru în casă, iar ea mă urmează. Mă descalț și merg direct în sufragerie, înfrigurată.
― Cine? întreabă bunica șocată.
― Dacă aș ști... Habar nu am, bunico.
Îmi petrec următoarea oră cu ea, povestindu-i tot ce am văzut. Între timp încep să tremur, dar cred că nu de frig. Imaginea aia m-a afectat mai mult decât am crezut. Bunica mă ține de mână mereu, dar nu este de ajuns. Sângele ăla îmi tot apare în fața ochilor, îngrozindu-mă.
― Fă o baie fierbinte, draga mea! Încearcă să te liniștești, îmi zâmbește.
Exact asta fac, și chiar mă ajută. Îmi îmbrac pijamalele, apoi cobor la cină, fiind lihnită. Lasagna bunicii miroase de la etaj și îmi lasă gura apă. Orice gătește bunica îmi lasă gura apă.
Rămân pe loc la baza scărilor când o aud pe bunica vorbind cu cineva.
― O, Dumnezeule! Îmi pare atât de rău, Anna! îi spune ea Annei, prietenei ei cele mai bune. Știu, știu, draga mea!
Mă îndrept spre bucătărie cu un gol uriaș și enervant în stomac.
Bunica închide telefonul și mă privește cu părere de rău. Îmi dau seama că tocmai voi afla cine a murit.
― Bunico? murmur, temându-mă de ce este mai rău.
― Mă sunat Anna. Cadavrul era a lui Greg Petersen.
Greg. Nu eram prea apropiați. De fapt, abia de ne-am adresat câteva cuvinte, dar, din păcate, era cel mai bun prieten al lui Edward. Închid ochii, expirând tot aerul care mi-a rămas în piept, blocat.
― Cine face asta? întreb cu voce tare, deși nu aveam de gând. Două crime, în pădure...
― Tare mi-aș dori să știu, zice bunica în timp ce scoate lasagna din cuptor.
Tresar când soneria de la ușă se aude și abia îmi revin. Eu și bunica ne încruntăm, dar ridic din umeri și merg să văd cine este. Bătrâna mă urmează, lucru pe care probabil nu l-ar fi făcut dacă nu aveam în libertate un criminal.
Am câteva reticențe când deschid ușa. Dacă criminalul se află la ușa noastră?
Apăs pe clanță și în dau nas în nas cu Ismail. Inima mi-o ia razna, la propriu, iar degetele de la picioare mi se strâng involuntar.
Ismail stă cu mâinile în buzunarele de la spatele blugilor, exact ca în pădure. Mintea mea încearcă să găsească o explicație pentru venirea lui aici, dar nu găsesc niciuna.
Nu poate fi el criminalul, nu?
Sau, dacă și el a fost o victimă în noaptea aia, și a reușit să scape înainte ca criminalul să-l ucidă?
Lipsa de inspirație își spune cuvântul, de aia am postat atât de târziu.
Cum vi s-a părut?