Nu pot să cred că fac asta. Nu pot să cred că am întâlnire cu Julian. Inima îmi bate de să îmi iasă din piept și dau într-una nervoasă din picior. De la cearta noastră de acum două zile Stacey aproape că nu mă vede că exist, și nici eu nu am putut sa inițiez un contact, pentru că mi-a spus niște lucruri foarte urâte, așa că am preferat să mă descurc singură.
Mi-am cumpărat chiar și o rochie nouă și mi-am făcut părul la coafor. Mi-am pus niște tocuri un pic mai comode pentru că nu știu dacă Julian a glumit cu privire la dans, așa că vreau să fiu pregătită pentru orice.
Chiara m-a îndrumat cu privire la îmbrăcăminte și a insistat să îmi pun un ruj roșu ca să "îi sucesc mințile". Rochia albă, simplă și părul bucle îmi completează destul de bine ținuta. Nu știu ce gusturi are Julian, dacă o să par prea aranjată sau dimpotrivă sub limita așteptărilor, dar vreau totuși să fiu confortabilă.
A, și am menționat că ne-am dat mesaje ca niște adolescenți toată săptămâna? Toată sap-tă-mâ-na!
"Sper că ai avut un somn odihnitor domnișoară Kensington, din nefericire eu nu mai dorm atât de bine de ceva timp, asistenta mea spune că e din cauza vremii, dar nu sunt superstițios deloc așa că sigur există o explicație logică".
"Arăți foarte bine cu pălărie, îmi aduci aminte de o ciupercă și ciupercile sunt preferatele mele".
"Aș vrea să apăs pe butoanele fiecărui lift cu care te plimbi".
Roșesc numai când îmi amintesc câteva dintre conversațiile noastre.
Julian m-a anunțat să nu îmi fac griji în legătură cu transportul și locația, pentru că vine să mă ia cu mașina de acasă. Tot verific ora, dar îmi dau seama că exagerez și încerc să îmi găsesc o altă activitate.
Este OK Dawn, ai mai fost la întâlniri care s-au terminat prost, ce ar putea să fie mai rău decât tipul care ți-a spus acum 2 ani că abia așteaptă să le spună prietenilor că își pierde virginitatea cu tine?
Mă rotesc prin bucătărie ca o albină, zumzăind. Mă apropii de ușa surorii mele, într-o încercare eșuată de a drege situația. Ascultă muzică la un nivel decent față de zilele trecute și bat de două ori. Nu îmi răspunde așa că o anunț verbal.
— Stace... plec în oraș.
Din nou nu primesc niciun răspuns. Muzica este dată mai tare și sunt ignorată complet. Telefonul îmi vibrează și văd cuvintele înșirate, iar inima mi-o ia la goană.
"Am ajuns."
Încerc să îmi opresc mâinile din tremurat, în timp ce cobor scările de la blocul unde locuiesc. Mesajul lui m-a făcut s-o iau razna din nou. Dacă sunt prea aranjată? Dar dacă nu sunt aranjată suficient?
Îmi trec palmele peste rochia albă și împing cu putere de ușa de la intrare. În fața blocului cu mâinile în piept și sprijinit de o mașină închisă la culoare, mă așteaptă cel mai superb speciment creat până acum de Dumnezeu. Buzele i se arcuiesc ușor și se depărtează cu un pas de vehicul. În sfârșit mi se calmează respirația și nu mai tremur.
— Julian.
— Domnișoară Kensington.
Îmi deschide ușa la mașină și mă lasă să mă strecor înăuntru. Urmăresc cu privirea linile delicate ale vehiculului și observ înscripția de pe volan: Porche.
Drăguț.
— Sper că te-ai pregătit bine pentru dans în seara asta. Îmi trage cu ochiul și se așază pe scaunul șoferului.
Mașina toarce ca o pisică când pornim, iar mâinile lui strâng cu fermitate pielea volanului. Pumnul imaginar mă lovește din nou în stomac gâdindu-mă la tot ce pot face mâinile alea, dar apoi fața lui Stacey îmi trece prin minte și pun pauză fanteziei. Nu pot să mă abțin, oftez puțin în sinea mea și cred că mă aude, pentru că se întoarce spre mine.
— Se pare că cineva nu este în cea mai bună stare astăzi. Te neliniștește ceva?
— Cine, eu? Nu, sunt...
Sunt o carte deschisă.
— Am avut o neînțelegere cu sora mea, recunosc.
Fir-ar, poate nu ar trebui să îi spun chiar totul despre mine.
— A luat o decizie care nu cred că este în interesul ei și sunt puțin stresată din cauza asta. Cred că mă urăște.
— Nu văd cum ar putea cineva să te urască.
Mă uit cu ochii mari la el și înghit în sec.
— Are doar 20 de ani. De fapt... acum are 21, mă corectez. Nici măcar nu contează, spun lăsându-mi mâna să se odihnească pe picior. În ochii mei va fi mereu sora mea mai mică pe care o să vreau s-o protejez.
— Și sunt sigur că faci o treabă grozavă, spune el, luându-mă prin surprindere când își lipește palma dreaptă de a mea, conducând cu o singură mână. Frații mai mici pot fi o adevărată corvoadă, dar e de datoria noastră să nu îi lăsăm să facă aceleași greșeli ca noi. De asta cred că trebuie să o lași să
Îmi mușc buza și mă uit din nou la el. Am zis prea multe. Trebuie să învăț să mai tac naibii din gură.
— Ai și tu frați Julian?
Dă din cap afirmativ și întoarce de volan.
— În orice caz, să nu ne întristăm în această seară domnișoară Kensington. Hai să ne axăm pe lucruri mai... palpitante.
— Îmi cer scuze, nu vreau să par o plângăcioasă.
Zâmbește suav și oprește motorul mașinii. Îmi dau seama abia acum că am ajuns deja. Julian coboară și vine să îmi deschidă și mie ușa.
Suntem în Soho, iar el a oprit mașina în fața unei clădiri cu câteva zeci de etaje. Da, cu siguranță am subestimat locul în care vom merge și m-am îmbrăcat neadecvat.
— Îmi permiți?
Mă uit spre mâna lui întinsă și clipesc de câteva ori ca să îmi dau seama la ce se referă. Fac ochii mari și îi ofer la rândul meu mâna. Cu o atitudine extrem de relaxată Julian își împreunează degetele cu ale mele și pornim împreună către locație. Îi zâmbesc crispată.
Îi lasă cheile valetului și intrăm direct prin față, lăsând în urmă o coadă uriașă care începe să facă zgomot.
— Ignoră-i, îmi spune când vede că mă uit în spate ușor confuză.
Este ceva exclusivist?
Nu pun întrebarea cu voce tare deși este destul de evident din moment ce am trecut pe lângă o grămadă de 100 de oameni de parcă aș fi de mână cu George Clooney.
O parte din mine este foarte încântată că mă aflu aici, celaltă este foarte confuză. Se pare că nu mergem la parter așa cum mă așteptam, în schimb Julian mă ghidează către lifturi. Buzele îmi formează un zâmbet când mă prinde din nou la înghesuială pentru că suntem doar noi doi în lift. Nu mă atinge în niciun fel, ceea ce e bine, dar este și... greșit. Fiindcă chiar mi-ar plăcea să mă atingă.
— Asta e doar o ocazie din multe altele, spune el știind de ce zâmbesc.
Când ajungem la destinație ieșim într-un hol lung și la capătul lui printre niște uși mari, pe care doi gardieni enormi le deschid și intrăm într-o încăpere în totalitate din sticlă. Trebuie să recunosc că îmi vine să casc gura. Julian mă îndrumă în direcția unei mese micuțe unde să ne lăsăm lucrurile, în timp ce o muzică plăcută se aude în surdină. Se vede o parte din oraș de aici, iar soarele apune superb aruncând urme portocalii peste noi.*
— Asta ar trebui să fie mai confortabil, comentează el. Cu ce pot să te servesc?
— Hm, cred că te las pe tine să alegi.
Ridică din sprânceană și îi face semn chelnerului să ne aducă două băuturi. Oare ar fi trebuit să îi spun să nu îmi ceară ceva cu alcool? Genunchii mei oricum tremură, nu cred că ar fi indicat să mai și beau.
— Ești foarte frumoasă!
Complimentul lui îmi mângâie auzul și încerc cu tot sufletul să mă prefac neafectată. Îmi întorc privirea de la geamurile enorme și plantele care înconjoară locul și îmi ridic bărbia într-o încercare eșuată de a mă aduna.
— Mulțumesc, cred că e din cauza părului.
Dar el nu are de unde să știe că nu îmi aranjez părul regulat la coafor, așa că ce căcat Dawn?! Ce răspuns e ăsta?
Genunchii îmi tremură ca doi cârnăciori și încerc să îmi reglez respirațiile.
— Ntz...
Își sprijină cotul pe masă și ia între degete o suviță de păr blond pe care o studiază preț de câteva secunde. Timp suficient în care mie să mi se facă picioarele efectiv de gelatină. OK, recunosc, să spun că sunt vrăjită ar fi o subestimare a tuturor sentimentelor care mă trec acum.
Chelnerul ne aduce și ne așază foarte discret băuturile pe masă și dispare cât ai zice "pește". Julian dă drumul șuviței, se lasă pe spate și își plimbă privirea înflăcărată pe fiecare porțiune de piele descoperită pe care o am. Dumnezeule, este foarte cald aici! Îmi iau băutura colorată și sorb cu prea multă putere din pai.
— Nu e doar părul, ești... tu, cu totul.
Încetez să mai respir în momentul în care o înghițitură se duce greșit și mă înec. Cu toată grația de care pot da dovadă, încep să tușesc de îmi sare inima din piept.
— Îmi pare rău, spun, ridicându-mă de pe scaun, trebuie să ajung la baie!
Cu ochii plini de lacrimi mă ridic de pe scaun și caut semnul către baie. Dispar, iar Julian nu apucă să facă nici măcar o mișcare.
Reușesc să mă calmez în cele din urmă și mă sprijin de chiuvetă cu ambele mâini. Un grup de fete intră în baie, râzând cu gura până la urechi și se așază în jurul meu.
— Ești în regulă? mă întreabă una dintre ele, privindu-mi fața roșie de rac.
Sunt puțin în cumpănă dacă să fiu cu adevărat sinceră față de aceste străine. Dar nu sunt vreo sălbatică, așa că trebuie să recunosc că nu sunt tocmai pe creanga mea astă seară.
— Nu, nu sunt prea bine.
Cele trei mă scanează de sus până jos.
— Eu sunt Linda, spune cea mai înaltă dintre fete, ele sunt Paula și Jocelyn. Îmi face semn către prietenele ei.
— Dawn.
Îmi șterg nasul cu mâna și trag aer in piept.
— Dawn, trebuie să îți spun, vorbește Paula, o brunetă extrem de drăguță și de înaltă, că te-am văzut de prima dată când ai intrat aici, și mai ales pe însoțitorul tău, râd ele. Sunteți bombă, spune ea, trăgându-mi cu ochiul.
— Crezi asta? Eu cred că arat ca un cartof și Julian... tipul cu care am venit, explic, pare că e scos din cele mai interesante vise. Nu știu ce a fost în capul meu să vin cu el aici, nu suntem la același nivel. Nu știu ce să vorbesc cu el, nu știu cum să răspund la ce îmi spune.
Poate chiar sunt sălbatică în cele din urmă.
Și o plângăcioasă pe măsură.
— Vorbești serios? De asta îți faci griji? intervine Jocelyn. Fato, nu ești aici ca să îl impresionezi pe el. Ești aici ca să te distrezi și să te simți bine!
— Da, dacă tipul nu te face să te simți comod doar spune-ne și te ajutăm noi să pleci.
— Nu! Nu e vorba de asta, spun repede, el e... e chiar grozav! Doar că eu... eu nu știu ce să fac, nu am mai ieșit niciodată cu un bărbat ca el, și încerc să fiu...
Normală.
— Oprește-te! îmi spune Linda. Cum a spus și Joce, tu nu ești aici ca să impresionezi niciun bărbat.
— El trebuie să te impresioneze pe tine, adaugă Joce.
— Te-a adus el de acasă?
Dau din cap afirmativ.
— Te-a lăsat pe tine să alegi ce vrei de aici?
Dau din nou afirmativ din cap.
— Te-a făcut să te simți în vreun fel incomod?
Dau negativ din cap de data aceasta.
— Să nu ne minți! Putem chema poliția dacă vrei, adaugă Linda.
Încep să râd puțin și parcă se mai detensionează atmosfera.
— Atunci e pe drumul cel bun, spune Jocelyn. Acum ce îți mai rămâne ție de făcut este să te decizi dacă vrei ca seara asta să fie distractivă și de neuitat cu acest bărbat, sau dacă vrei să mergi acasă să te bagi în pat cu o carte și un pahar de vin. Nu există răspunsuri greșite aici. Important este ca tu să fii în regulă.
Nu e loc de stat pe gânduri, știu exact ce îmi doresc, doar că sunt o mâță fricoasă. Totul se întâmplă atât de repede și eu chiar nu știu cum să acționez.
— Cred că mi-ar plăcea să mai rămân puțin, spun fără să ezit.
— Perfect! Atunci trebuie să îți reîmprospătezi machiajul, să te duci acolo și să te simți bine.
Îmi șterg ochii și machiajul întins și cu o încredere căpătată de nicăieri mă îmbărbătez și pornesc înapoi.
— Mulțumesc, le spun fetelor, ieșind pe ușă cu o stare de 10 ori mai bună. Ele îmi zâmbesc și una dintre ele îmi face semne de OK cu mâinile.
Oh, Doamne! Ce o să creadă Julian acum că mă întorc de la baie râzând cu gura până la urechi?
Revino-ți Dawn, nu contează ce crede el. Adică... contează, dar nu așa de tare.
Julian stă crispat la masă și are o cută mare între sprâncene. Ne intersectăm privirile și îl văd cum își așază rapid telefonul în buzunar. Se ridică și vine către mine. Palmele lui se așează protector pe brațele mele și mă privește cu ochii încărcați de emoție.
— Ești bine? M-am îngrijorat.
— Da, îmi cer scuze... chiar m-am înecat foarte tare.
— Am crezut că aura mea de dansator te-a speriat așa de tare încât voiai să pleci pe geamul de la baie.
— Am contemplat asta, dar suntem la etajul 20 și ar fi cam greu pentru mine, având în vedere că nu am calitățile Omului-Paianjen.
Mă privește câteva secunde și dintr-o dată începem să râdem la unison. Umerii mi se relaxează și el își lasă palmele să alunece de pe brațele mele. Realizez că soarele a apus de tot și muzica este un pic mai tare decât atunci când am plecat. Mă uit în jur și îi simt din nou privirea asupra mea.
— Ți-am promis că o să îți arăt talentul meu la dans, domnișoară Kensington. Se apropie de mine și îmi ia mâna în a sa, eu întotdeauna mă țin de promisiune, continuă el.
Ne zâmbim reciproc și mergem către marea de oameni care ne înghite, în timp ce mă las în brațele lui și muzica îmi învăluie întreg corpul.
***
Nu îmi amintesc când am râs atât de tare ultima dată. Mă doare stomacul, mă doare gura și mă dor toate. Cred că am cam abuzat de cockteilurile frumos colorate care au venit fără să le număr. Julian nu a glumit, chiar e un dansator bun și se pare că nici eu nu sunt chiar jalnică.
Nu îmi vine să cred că sub costumul lui fandosit și freza tot timpul aranjată la perfecție stă o persoană atât de plăcută și de amuzantă. Am decis să le ascult pe fete și l-am lăsat pe el să întrețină atmosfera, cu povești din liceu și facultate, despre cum a ales domeniul în care lucrează, cum le vindea tuturor rudelor sale jucăriile lui încă de când era copil, despre năzbâtiile cu fratele lui, toate bătăile dintre ei și pedepsele care au urmat. O viață normală a unui om normal, al cărui părinți l-au iubit și l-au încurajat mereu.
Am preferat să mă abțin de la a-i povesti lucruri prea intime despre mine și la fiecare întrebare am oferit răspunsuri care doar au atins superficial situațiile. Sunt aici ca să mă distrez, nu ca să îl bag în despresie cu povestea tristă a vieții mele. Și ce bărbat vrea să audă pe cineva cum se plânge ca o acritură pe ringul de dans?
Mă lipesc cu spatele de perete și Julian mă ajută să îmi țin mai bine echilibrul, în timp ce îmi dau jos pantofii. Chiar și cu tocuri micuțe picioarele mele nu pot să mai ducă. Suntem din nou în lift și închid ochii trăgând aer în piept ca să mă calmez. Când îi deschid îl fixez direct pe el, fiind amândoi tăcuți și îmi permit să îl studiez fără jenă. Același lucru se întâmplă și din partea lui, când îi întâlnesc privirea.
— Julian... spun șoptit.
Cuvântul îmi scapă printre buze fără să îmi dau seama, dar nu încerc să îl retrag sau să mă prefac că nu l-am spus. Îmi place să îi rostesc numele. Îmi place să mă uit în ochii lui electrizanți. Îmi place modul în care ochii lui mă privesc la rândul lor.
Plini de dorință.
Ca și cum aș fi ceva unic.
— Domnișoară Kensington.
Figura lui se înăsprește și văd asta în modul în care maxilarul i se încleștează și umerii i se încordează. Îmi îndrept spatele și îmi feresc părul de pe umeri, într-o mișcare aparent inocentă. Rochia mea nu are umeri și nu m-am gândit până acum că voi folosi acest lucru ca pe un avantaj. Îi văd mărul lui Adam mișcându-se când înghite în sec. Pupilele i se dilată, iar eu îmi trec lin vârfurile degetelor peste pielea expusă de pe piept, jucându-mă cu lănțișorul de la gât. Reacțiile lui sunt atât de ușor de manipulat și eu sunt pe cât de surprinsă la fel de încântată că am această putere.
— Trebuie să te oprești din ce faci, amenință, închizând distanța dintre noi cu un singur pas.
Chicotesc și îmi feresc privirea de a lui dându-mi ochii peste cap. Îmi cuprinde bărbia cu degetele și mă forțează să îmi întorc atenția asupra lui.
— Sau ce o să se întâmple, domnule Carter? Ridic o sprânceană sfidător, ceea ce pare doar că pune paie pe foc.
Nu răspunde, doar mă fixează și picioarele mele nu o să mă mai țină mult, dacă nu face ceea ce îmi doresc să facă. Îmi șterg o urmă inexistentă de ruj din colțul gurii cu degetul mare, ca să îl anunț că provocarea este deschisă.
Mâna lui o cuprinde pe a mea și mă lipește cu totul de peretele liftului.
— Sau n-o să fiu eu capabil să mă opresc.
Vocea lui e guturală, încărcată de o energie pe care constat cu stupoare că eu am creat-o.
Îi aud respirația alertă, în timp ce își lipește cu blândețe nasul și buzele de clavicula mea. Cred că o să iau foc. Și sunt destul de sigură că i-am dat și lui foc deja. Aplică un sărut cast acolo, reușind doar să ma facă să îl doresc mai mult.
Tatonează terenul sau îi e teamă?
Mintea mi se golește de toate grijile și procesele de conștiință pe care aș putea să le fac. Acum nu este momentul să fac o introspecție sau să mă tem de urmări. Acum e timpul să mă simt bine.
Îmi lipesc degetul arătător de bărbia lui.
— Vorbe în vânt.
Îi zâmbesc superior și îmi pun mâinile pe pieptul lui ca să îl feresc din fața mea.
Într-o secundă buzele lui le strivesc pe ale mele de parcă suntem cuprinși într-un cutremur. Îmi ferește mâinile și mă ridică pe sus, înlănțuindu-mă cu brațele, scoțând un sunet animalic care trece prin mine. Îmi înconjor picioarele în jurul taliei sale, pentru că altfel o să cad și își trece mâinile pe posteriorul meu fără jenă. Mă obligă să îmi deschid gura, limba lui explorând cu nesaț fără să ceară voie, fără să anunțe că o să îmi facă interiorul să ardă.
Cred că rujul îmi este întins pe toată fața, dar nu fac nicio mișcare ca să întrerup sărutul. Dimpotrivă îmi împing corpul în direcția lui, lipindu-mă de erecția care amenință să îi destrame pantalonii. Încerc să mă prind de umărul său ca să mă stabilizez, iar el mă saltă și mă așază mai bine, fără să facă nici măcar o pauză.
— Ești sigură că vrei să faci acest lucru? Spune în cele din urmă, lăsându-mi un minut ca să îmi trag sufletul. Nu știu să joc frumos, domnișoară Kensington.
Să o iau ca pe un avertisment sau ca pe o amenințare?
— N-am fost în viața mea mai sigură de ceva.
Își lasă capul în jos de parcă ar fi dezamăgit de răspunsul meu. Pentru o secundă rațiunea îmi spune că poate nu am dat răspunsul potrivit, dar țin să îmi reamintesc că în această seară nu există răspunsuri greșite. Liftul scoate un ding, iar sclipirea din ochii lui mă ia pe nepregătite. Aproape că mă fugărește către ieșire și mai apoi în mașină, dar asta e probabil din cauza faptului că el are pasul foarte mare comparativ cu al meu. Conduce ca un bezmetic fără să mai țină cont de reguli de circulație și de viteză legală. Nu îmi este teamă, dar nici nu vreau să spun nimic.
Parchează mașina strâmb pe stradă și se dă jos ca fulgerul. Suntem tot în Soho, dar de data aceasta într-una din zonele rezidențiale. Mă ia de mână și mă trage după el într-una dintre clădirile super înalte. Se pare că așteptăm din nou după lift, timp în care el nici măcar nu se uită la mine. Oare am făcut ceva greșit? Sunt cam amețită de la atâta alergat și mixul de cockteiluri, dar continui să păstrez tăcerea.
Ajungem la ultimul etaj al clădirii și liftul se deschide către apartamentul obscen de piperat al lui Julian. În timp ce mă trage după el către dormitor apuc să arunc o privire asupra geamurilor uriașe care oferă o priveliște superbă asupra orașului.
Dormitorul este așa cum mă așteptam. Un pat uriaș, design sofisticat și multă, multă opulență.
Însă nu sunt aici ca să admir elementele arhitecturale ale apartamentului său.
Mă întorc cu fața spre el și îl văd în timp ce renunță la sacou și își desface butonii de la cămașă.
— Dă-ți rochia jos, domnișoară Kensington.
Mă încrunt, dar îl ascult și îmi duc mâinile la fermoarul lateral al rochiei. Mă întorc cu spatele la el, în timp ce încerc să desfac fermoarul care tocmai acum și-a găsit să se blocheze. Îi simt prezența în spatele meu și imediat după o mână i se așază pe șoldul meu.
— Lasă-mă pe mine să fac asta.
Mâinile sale sunt dibace, dar răbdătoare în graba lor. Vârfurile degetelor sale ating pielea pe care o lasă înfierbântată în urma lor. Mă apucă de tivul rochiei și o trage peste capul meu, aruncând-o pe jos. Nu îmi place această dezordine pe care o face, așa că mă încrunt, întorcându-mă cu fața spre el. Sunt puțin luată pe nepregătite, fiindcă e în toată splendoarea lui de Adonis.
Adică... știu ce urmează să se întâmple, doar nu mă așteptam să fie atât de brusc.
A părut răbdător la început, dar îmi dau acum seama că sunt o pradă și el este lupul cel rău, care abia așteaptă să mă mănânce. Zâmbesc un pic la acest gând stupid. Își trece degetele peste gâtul meu, așa cum am făcut eu mai devreme, iar în colțul gurii i se formează un zâmbet.
— Exact cum mi-am imaginat, domnișoară Kensington...
Mâinile sale mă ghidează către pat și cu aceeași dibăcie, mă scapă și de lenjerie. E ciudat să mă știu dezbrăcată în fața lui așa că încerc să mă folosesc de mâini ca să stau ascunsă.
— ...ești extrem de frumoasă, nu te ascunde de mine!
Îmi îndepărtează mâinile, în timp ce ale sale se plimbă după cum doresc pe întreg corpul meu. Mintea mea se învârte ca un titirez.
Plantează săruturi caste peste abdomenul meu, în timp ce palmele lui încep ușor să mă exploreze. Îmi dă timp să mă obișnuiesc cu senzațiile pe care mi le provoacă deși îmi pot da seama din privirea lui că își dorește să mă destrame în mii de bucățele. Cât mai repede și de preferat cât mai tare. Sunetele pe care le scot îmi sunt necunoscute, la fel ca și gesturile îndrăznețe pe care nu pot să le atribui decât faptului că ne completăm foarte bine unul pe celălalt.
Când îmi dă în sfârșit un răgaz să mă adun, îl văd întinzându-se spre noptieră și scoțând folia mică lucitoare cu protecția de care eu am uitat complet.
— O să fiu sincer cu tine, domnișoară Kensington, spune în timp ce se pregătește, ce a fost până aici a fost blând și iubitor. Ce va urma va fi periculos și necugetat... și îți va plăcea la nebunie.
Îmi ridic o sprânceană mirându-mă în sinea mea, pentru că a fost departe de a fi iubitor. Dar cuvintele lui îmi fac corpul să reacționeze instant și are dreptate, pentru că îmi las instinctele să mă controleze înaintea rațiunii.
— Așa că vreau să știu... mâinile sale încep din nou să mă atingă, iar buzele lui se lipesc de urechea mea... cum te numești?
Mă încordez brusc și pentru o secundă și inima mea se oprește. Vrea să îmi știe numele... acum?
Totul era atât de impersonal, atât de firesc și acum... parcă totul capătă alt sens. Degetele sale se întorc în miezul meu și eu scap un suspin pe care nu îl recunosc.
Doar ne distrăm.
— Eu... Te rog doar... fa-o și gata...
Degetele lui nu îmi dau pace, dar nici nu sunt suficiente și eu doar... vreau mai mult.
— Spune-mi, insistă el. Nu o să îți dau ce ai nevoie, pentru că trebuie să te am în totalitate înainte de asta.
Doamne, mâinile lui fac cercuri de foc pe pielea mea și gura lui păcătoasă mă atinge fără rețineri pe claviculă, pe piept și se oprește la unul din sânii mei. Nu pot să îmi opresc vocea din a scoate suspine și el pare că se distrează pe seama mea într-un mod crud, dar calculat.
— D-
— Spune-mi... domnișoară Kensington, sunt atât de aproape să îmi pierd răbdarea.
— Dawn!
Se oprește din nou și mă privește în ochi. Ard ca o torță și el doar toarnă combustibil pe foc.
Statura lui mă domină, faptul că e atât de aproape și totuși nu suficient îmi crează o nevoie care nu știam că există până în acest moment al existenței mele. Acum mă simt atât de mică și atât de ușor de sfărâmat.
— Dawn... își trece limba peste buze ca un șarpe și mă scanează, ți-am spus că ai nevoie de cineva care să îți ciufulească penele. Ai nevoie de mine.
———————————————————
* pentru cine nu știe recomand să cautați pe Google apusul în Manhattan, e o chestie tare interesantă și specială în modul în care apune soarele acolo.
02.06.20 Eyyy, mi-a luat 2 luni să scriu acest capitol dar am reusit.
Edit: 10.01.21 mi-a mai luat incă 6 luni 😂💪🏻